La exact zece ani de la acest interviu, l-am rugat pe regizorul Mihai Vasile (editorul, și atunci și acum, al acestei cărți) să-mi răspundă la cîteva întrebări, care să aducă în actualitate „lucrarea” domniei sale. Nu i-a fost simplu să-mi răspundă, pentru că...

...Pentru că, între timp, ar fi trebuit ca, vorba lui Nichita, „doar timpul să se fi întîmplat între timp”... Ah, de-ar fi fost așa, ți-aș fi răspuns, dragul meu prieten Bogdan Stoicescu, cu acest minunat adagiu nichitian... Dar, tot vorba lui, aproape hamletiană: „dar n-a fost, n-a fost așa...” Ai fost și tu, ca și ceilalți foarte mulți prieteni și admiratori ai Teatrului „Equinox”, martor la una dintre nemerniciile acestei epoci. Un personaj ciudat și controversat (ca să folosesc niște eufemisme) al politicii locale, adus de vînturi de prin nordul țării cu zeci de ani în urmă, ca să se transforme într-un mic dumnezeu al ținuturilor prahovene, a decis, cu de la sine putere, să dea miraculoasei noastre săli de teatru o altă întrebuințare. A fost, astfel, scos din rostul lui de zeci de ani teatrul meu, un adevărat centru animat și plin de energii creatoare al culturii românești. Personajul? Unul care, turnînd cu nemiluita statui (una mai jalnică decît alta) pretutindeni, unde nici cu gîndul nu gîndești, a inventat locuri și personaje, mistificînd

istoria... Uite, am să-ți spun o poveste: în anul 1971 apărea la Editura „Univers” o carte care avea să schimbe multe lucruri în generația noastră. Se numea „Planeta maimuțelor” iar autorul ei, Pierre Boulle, era un nume total necunoscut cititorilor români din acel timp (nu-i vorbă, că nici azi nu sînt mulți cei care au auzit de el!). Nu micul roman care dă titlul cărții m-a tulburat atît de mult. Se făcuse, deja, un film, cu Charlton Heston în rolul principal, pe care-l și văzusem, pînă la apariția cărții în limba română. Ci suita de proze scurte din cea de a doua parte a cărții. Era acolo una al cărei conținut ți l-aș rezuma (iertat să-mi fie gestul, pentru că, poate, o știi). Se numește „Un sfînt enigmatic”. Iat-o (într-o reamintire aproximativă, pentru că nu am mai citit-o de cîteva decenii): într-o leprozerie, aflată undeva, departe de orice așezare umană, se trăia relativ liniștit. Leprozeria era un fel de patrie sub forma unui munte, care avea la poale pe cei mai puțin afectați de boală și, în trepte, către vîrf, pe cei mai bolnavi. Într-una din zile, unul din locuitorii acestei mici așezări, zărește în depărtare, undeva în cîmpie, un mic nor de praf iscat de copite de cai. Se crează o mică tulburare, pentru că putea fi orice, dar mai ales ceva rău. Norul se apropie iar cînd devine vizibil, oamenii disting silueta unui călăreț singuratic.

Acesta descalecă, intră în mica patrie a leproșilor, declarîndu-se un sfînt tămăduitor al bolii lor. Începe, astfel, o nebunie și o frenezie mistică ce îi cuprinde pe toți. El însuși, sfîntul adică, este cel mai pătimaș. Îi îmbrățișează pe toți cei întîlniți în cale, oficiază ritualuri, atingîndu-i pe bieții bolnavi cu mîinile, cu chipul său bărbos și întunecat, cu respirația sa greoaie. Lucrează zi și noapte, urcînd cu mare zel către vîrf, oficiind, fără osteneală, aceste stranii ritualuri, pentru toți cei întîlniți în cale. Ajunge, în sfîrșit, sus, la cel mai bolnav dintre ei, iar acesta, cu un geamăt lugubru, îi respigere atingerea. Omul simțise: subțiat pînă la esență de boala lui, știa. Sfîntul enigmatic își dă seama și coboară, în grabă, mulțumit că și-a îndeplinit misiunea pentru care venise. Nu peste mult timp, oamenii din leprozerie încep să moară în chinuri cumplite... „Sfîntul” le dăduse ciuma bubonică, boala care a răpus 75 de milioane de oameni în secolul al XIV-lea! De mult timp îmi dă tîrcoale această paralelă între ipochimenul politic despre care ți-am vorbit, și acest personaj al lui Pierre Boulle.

Ca și eroul din carte, mînat de aceeași patimă patologică, omul nostru naște statui, creează istorie și isterie, acordă cu ghiotura premii și distincții oamenilor de cultură și artă, găzduiește ședințe

academice, se înconjoară de personalități ale culturii și științei românești – și nu numai –, doar-doar s-o găsi și pentru el un locșor în... istorie, în același timp, însă, demolînd lucruri stabile, valoroase și verificate de timp, așa cum a fost, bunăoară, Teatrul „Equinox”. Ce mai era de făcut în acea toamnă a anului 2013, la 33 de ani de la fondarea Teatrului „Equinox”? Nimic! Abandonul! Astfel, am desființat teatrul...

Da... Un moment trist pentru ploieșteni...

și pentru noi. Pentru mine, în special. M-am dăruit total acestui proiect. Tot ceea ce am trăit în acești 33 de ani a fost legat indisolubil de viața și evenimentele artistice ale acestui teatru... și, iată, totul, s-a năruit într-o noapte... Greu, foarte greu de suportat.

A venit, în schimb, ziua unei alte hotărîri...

Da. Decizia mea de a nu mai face teatru, de a mă retrage în celelalte arte pe care le-am profesat o viață întreagă, în paralel cu teatrul (filmul, literatura, fotografia, artele plastice), a surpins și îndurerat pe foarte mulți, în special pe actorii mei, care, iată, se vedeau, dintr-o dată, fără țelul creației lor: o scenă, un

regizor, o idee de teatru. Devenisem total apatic. Nu-mi mai păsa de nimeni și de nimic. Am avut o perioadă foarte grea, iar indiferența asta era rezultatul unei crize, din care parcă nu mai ieșeam. Mi s-a oferit, la un moment dat, un alt spațiu pentru a face teatru. L-am refuzat, fără să-l văd măcar. știam vag locul. Nu mă interesa. Obsesia că pierdusem mirifica noastră sală, mă făcea să cred că oricare alt spațiu în care să fac teatru este doar o trădare... În fine, la insistențele actorilor mei și ale unor prieteni apropiați, am văzut locul. Era fosta cantină a deținuților de pe vremea cînd Palatul era al Justiției (prima destinație a acestei clădiri din mijlocul Ploieștilor). Totul era alb, un alb de spital sau, mai degrabă, de closet public. Mirosea greu. Aerul stătut, cu miros de mucegai, nu mă inspira deloc. Am refuzat, încă o dată. La ceva timp, însă, am cerut cheile încăperilor. Mi-am petrecut o noapte acolo și, cu o voință de care nu credeam că voi mai fi în stare vreodată, am luat la pas fiecare colțișor, am „puricat” fiecare centimetru cub și, spre dimineață, am găsit cu cale că se poate face ceva, acolo, în spațiul acela...

Așa s-a născut Centrul Dramatic „Mythos”.

Inițial, nu avea nici un nume. Era doar un loc și atît. Îmi era tare greu să spun că, acolo, în încăperile alea mici, în raport cu sala mare a Teatrului „Equinox”, se putea face teatru. Mă forțam, în schimb, să cred că noi forme de artă se vor preta acestor spații. A trebuit să-mi schimb radical ideile și felul meu de a gîndi teatrul și celelalte arte pe care „Equinox”-ul le găzduia cu generozitate. Cu o anume încetineală și, șovăind, am început să schițez acea arhitectură spirituală, care să facă din aceste spații atît de incerte, un loc cultural, un loc al întîlnirii cu arta, în general. Astfel încît, în momentul în care m-am decis definitiv că acesta poate fi un astfel de loc, am dat o altă înfățișare ideilor mele. Așa s-a născut ideea unui laborator de creație artistică, astfel încît am dat și un nume, ceva mai complex, acestui loc. El se numește „Centrul de Cercetare, Documentare, Practică Teatrală și Cinematografică «MYTHOS»”, și, iată că, la nici doi ani de la înființarea sa, este un loc animat, plin tot timpul de tineri artiști și de spectatori, de oameni care au nevoi artistice și culturale diverse, un loc care produce spectacole de teatru, filme, artă plastică și fotografică, găzduiește recitaluri muzicale, lansări de carte, colocvii și dezbateri etc.

Aș spune că festivalul artelor „NICHITA LA ECHINOCȚIU” are, aici, o altă alură și o altă anvergură, propunînd un alt mod de exprimare artistică.

Așa este! De fapt, drept să-ți spun, festivalul a fost și el unul dintre motivele puternice, care m-au făcut să accept acest loc. Mă gîndeam că îl trădez și pe Nichita Stănescu, necontinuînd acest mic miracol artistic care, iată, acum cînd stăm de vorbă, și-a săvîrșit cea de a zecea ediție.

Cum a fost nașterea fizică, reală, a „Centrului”?

Grea. Fără prea mulți bani la dispoziție. Noroc cu foștii mei studenți, care au plecat în lume și care au niște salarii mai mari, încît au putut să contribuie financiar. Dar și cu sprijinul unor instituții locale... În fine, cert e că, în doar o lună de zile, muncind pe rupte împreună cu cei cîțiva actori care mi-au rămas fideli, am realizat ceea ce se vede astăzi. Renăscut din cenușă, spiritul „Equinox”-ului s-a întrupat în spiritul noii idei de artă contemporană, care este „Centrul Dramatic «Mythos»”.

În acești zece ani de la prima noastră discuție s-au întîmplat multe lucruri în plan artistic personal. Ai realizat cîteva spectacole în premieră absolută, ai realizat cîteva filme, ai scris niște cărți, ai „moșit” nașterea alora... Ce ne poți spune despre toate astea?

Hm. Lucruri obișnuite. Care, desigur, au istoria lor. Pentru mine, a realiza un spectacol sau un film nou, face parte din viața mea de zi cu zi. Nu vreau să minimalizez lucrurile, însă, atunci cînd este gata un „ceva” nou la care lucrez, uneori pînă la epuizare, parcă nu-mi mai aparține, mă detașez de el astfel încît rămîne acolo, undeva, departe. Desigur că memorabile pentru mine, autorul lor, rămîn cele două spectacole din proiectul „Teatrul Poeziei”, și anume, Măreția frigului de Nichita Stănescu și Muzeul întîmplărilor de ceară, de Lucian Vasilescu (care, între timp, au devenit și filme) dar și spectacolul pe care l-am oferit sutelor de prieteni cu ocazia împlinirii a 60 de ani, Pădurea de meri sălbatici, în care am jucat alături de studenții mei de la clasele de actorie din acel an... Desigur, și multe altele. În afară de înființarea și dezvoltarea „Centrului Dramatic «Mythos»”, sînt tare mîndru că am putut revitaliza fosta Editură „Libertas” (un nume care nu mai corespundea deloc noilor

noastre intenții dîndu-i o nouă înfățișare și, bineînțeles, un nou nume, Editura „Mythos”, care și-a propus și a realizat un nou standard editorial, noi proiecte mult mai adecvate epocii pe care-o trăim.