din secolul trecut. Poate cea mai răsunătoare apreciere este aceea în care președintele Uniunii Scriitorilor din România de la acea vreme, dramaturgul Dumitru Radu Popescu, i-a înmînat Premiul I la reuniunea literară națională de la Focșani, din anul 1985, rostind emoționat un discurs la adresa lui Gheorghe Ene și a creației sale, în aplauzele numeroasei asistențe, după ce acesta, la rugămintea lui D. R. Popescu a citit cîteva din creațiile sale din caietele de care bătrînul poet nu se despărțea niciodată. Unele dintre acestea se regăsesc în selecția din această carte.

dorului. De-a lungul cîtorva zeci de poeme asistăm la o analitică a dorului. Maniera directă de exprimare, metafora abruptă, de o relevanță percutantă ne aruncă în miezul dramatic al vieții. Versurile acestea sînt scrise în limba eternă a sufletului și ne dezleagă limba dialogului interior. La capătul călătoriei prin viață, ceea ce ne rămîne este sentimentul dorului ca matură sinteză metafizică. Dorul este morala vieții, ne învață acestă carte. Întruparea spiritului în lume este rară, discretă, purtînd adeseori marca genialității. Pesemne că așa stau lucrurile și cu „Foc căzut din stele”, de vreme ce prin cîntecele așezate în strofe înțelegem, vorba lui Petre țuțea, că țăranul român stă de vorbă cu absolutul. De data aceasta nu în biserică, ci într-o carte. Așa cade versul din cer. În acestă alchimie versificată a dorului regăsim deopotrivă veșnicia lui Blaga, disperarea cioraniană sau dorul dureros de dulce al lui Eminescu. Povestea acestor poeme are și un autor. Acest prooroc al dorului se numește Gheorghe Ene. Se naște în urmă cu o sută de ani, adică în anul 1915, în satul Vadu Părului, comuna Albești Paleologu din județul Prahova. Din anul 1981 este membru al Cenaclului poeților-țărani „Glasul izvoarelor” din cadrul Centrului Județean de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice

de Masă (actualul Centru Județean de Cultură) Prahova. În anul 1985 Gheorghe Ene obține Premiul Uniunii Scriitorilor din România la cea de a patra ediție a Consfătuirii naționale a cercurilor și cenaclurilor literare, secțiunea „poeți-țărani”. Premiul a constat în monumentala „Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent” a lui George Călinescu, proaspăt apărută la Editura Minerva (ediția a II-a). Este remarcabil cum, pe un fond istoric strivit de ideologia comunistă, care confiscase ideea de țăran, tîrîndu-l în mod cinic la temelia noii orînduiri sociale, poetul Gheorghe Ene reușește să rămînă țăran, acel țăran român etern, iar în poezia lui să nu răzbată, nici măcar ca aluzie, vreo impuritate impusă de politica vremii. Va fi avut probabil orgoliul sănătos de țăran din sat, nu de oraș, păstrîndu-și cumințenia pămîntului din care provenea.

A apus bătrînul Ene

Amintiri de-odinioară
ne arată tuturor:
pe pămînt nu-i veșnicie,
totul este trecător.

Ce ești tu, sărmană lume,
ce ești, bată-te de viață?

O clipită-n veșnicie,
un mosor umplut cu ață;
că, de cînd venii pe lume,
tu faci ghem de pe mosor
și-ai tot tras de firul vieții
de-a rămas mosorul gol.

Și, ca mîine, prieteni dragi,
mă înghite veșnicia...
Dar, cînd oi pleca din lume,
vă las vouă poezia,
s-o citiți cu luare-aminte;
și-n prezența tuturor,

poate-n inimile voastre
o-ncolți și-un fir de dor.

Veți gîndi în mintea voastră:
cînd trecu aceea vreme
cînd la muncă și petreceri
venea și bătrînul Ene?

Nu mai e bătrînul Ene,
ca un soare a apus,
lăsă codrul și izvorul
și-a luat murgul și s-a dus.