la un manifest deloc transparent, alături de Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Mircea Cărtărescu, ce s-a numit „Aer cu diamante” și pe coperta căreia s-au fotografiat toți patru, tineri și trufași, pe o locomotivă din cel de-al doilea război mondial. Cum nu este iarăși deloc întîmplător că el, Ion Stratan, a luptat cel mai mult și cel mai greu cu umbra maestrului său. Tocmai lui i-a fost dat să poarte stigmatul nichitian, care era vizibil și care-l deranja tocmai pentru că era vizibil.

Ion Stratan a scris, după propria-i mărturisire, șaisprezece cărți. Toate de poezie. A ținut foarte mult la ele. Chiar spunea. „Eu sînt cărțile mele… țin la ele, chiar ca la niște copii pe care îi mai întrebi din cînd în cînd ce mai fac, deschizîndu-le și răsfoindu-le.” Cărțile acestea par scrise pentru un alt timp. Nino însuși avea strania impresie că noi nu le știm citi. Din această pricină era foarte neliniștit cînd îi apărea cîte un nou volum. Avea, aproape organic, nevoia de a-i împărtăși viziunile, de a-i înțelege neliniștitele metafore, de a rezona cu principiile universului său.

În același timp, însă, Ion Stratan cultiva intens spiritul prieteniei. Avea nenumărați prieteni. De toate felurile. Unii fideli și onești, alții întîmplători și interesați, unii absorbiți de personalitatea sa

copleșitoare, alții doar agățați de pulpana hainei lui, doar-doar or prinde vreo deschizătură prin care să pătrundă în lumea literară… La Nino, nevoia de prieteni era organică. În sufrageria sa, afumată și ticsită de cărți, manuscrise, mobile vechi și tablouri, veneam cîte unul sau în grup, ne așezam în jurul mesei și-l ascultam îndelung. Blînda sa mamă ne aducea cîte ceva de-ale gurii și se retrăgea într-un colț de cameră de unde să ne vadă și să ne asculte. Iar el ne însemna cu privirea. Mărturisea într-un interviu: „prietenii sînt pentru mine aproape totul. Stau și tremur ca o frunză cînd aștept să vină un prieten, mă întristez ca o mătrăgună cînd întîrzie, mă usuc și cad ca o frunză de pe ramură cînd nu vin, mă îngălbenesc cînd îmi spun la telefon că au uitat să vină și înfloresc atunci cînd îi văd.”

E greu să vorbești despre Nino Stratan la trecut.

S-a sfîrșit la cincizeci de ani și trei săptămîni, într-o miercuri la prînz. Ca și cum ar fi regizat totul dinainte, telefoanele, faxurile și e-mail-urile au înfierbîntat aerul. Prieteni și neprieteni, cunoscuți și cunoscători, oficiali și simpli cetățeni, toți se interesau, comentau, inventau, știau sau abia aflau. Numai că el ne spusese mai demult: „Eu mă gîndesc la moarte ca la o privațiune de real… Eu mă gîndesc la moarte ca la

întreruperea procesului meu ficțional de transfigurare a lumii. Problema morții este pentru mine o problemă de lipsire a persoanei mele de ceea ce este mai important în mine, capacitatea – în măsura în care este – de a transfigura realul, concretul, ideea, sentimentul. În primul și în primul rînd, pentru mine moartea este o lipsire de cuvînt. De aceea pentru mine este mortală.”

Ca și Nichita Stănescu, Ion Stratan devenise propria sa legendă. Fără să-și dea seama o alimenta cu propriile ziceri, cu cărțile și articolele sale, cu prezențele sale în lume (unele făcute cu niște eforturi inimaginabile, pentru cineva care nu-i știa suferințele). Reușise performanța să fie citit și comentat de liceeni prin diverse locuri mai mult sau mai puțin ortodoxe, lucru nemaiîntîlnit de la Nichita încoace. Reușise însă un lucru care-l obseda: să nu creeze epigoni. Fără s-o spună direct, îi îndruma pe tinerii săi discipoli să-și educe libertatea de a fi ei înșiși.

…Cum spuneam la început, nu mi-am putut reprima gîndul că Nino a renunțat din dispreț. Că la un moment dat și-a spus: „gata!”. Că noi, ceilalți, care-l vizitam așa cum vizitezi un muzeu, nu eram acolo, că ei, ceilalți, care nu-i mai răspundeau la telefon, se mirau că încă mai au în memoria mobilului lor numărul lui…

Gata! Asta a fost… - i-ar fi spus Nichita… Iar Nino s-ar fi ridicat în capul mesei și-ar fi rostit acest toast din cartea sa „De partea morților”:

Să ne jurăm aici la țărm Că nu ne vom îneca
Aici, la țărm în timp ce Răsare luna, să ne
Jurăm că nu ne vom îneca și să pornim înot
și să pornim încet
și să nu ne mai întoarcem…

Vasile, nu este un (mini)album de grafică. Deși găsești o notă biobibliografică despre poetul Ion Stratan, ultimul său text despre Nichita Stănescu, fotografii de interes literar (Stratan, poze de familie, poze cu Nichita și cu alți prieteni) sau necrologul scris de Mihai Vasile la moartea lui Ion Stratan, nu este un crochiu de istorie literară. Culmea, o carte de adunătură, cum este aceasta, nu supără prin diversitatea domeniilor abordate. Nu supără, fiindcă este făcută cu cap, cum spuneam. Editorul a știut nu numai să aleagă ingredientele, dar să le și dozeze cu precizie, înainte de a le pisa împreună în mojarul unei alchimii care, de data asta, chiar obține aur din niște elemente care, luate separat, nu ar fi strălucit atît de promițător. Cartea aceasta este o invitație. Mai mult, după ce te ia de mînă și te conduce pînă în pragul casei, îți mai deschide și ușa. Ba chiar îți dă un ușor brînci peste prag, ca o încurajare pentru timizi, ca o provocare pentru sceptici: Intră, pare părăsită, dar nu e, fiindcă acum aici locuiești tu. „Casa părăsită” este o carte-manifest, o introducere în materie de Stratan. Îți oferă niște versuri care pot să-ți deschidă pofta și să-ți stîrnească interesul pentru opera sa:

„Poemul e o casă părăsită
Din el au plecat sentimentele prime
ciorna ploii ca o scrisoare neterminată...”(...) „Soarele răsărea liniștit
ca un criminal a doua zi
după faptă” (…) „E un fel de victorie,
un fel de viață un fel de mic Cristos
naiv din păpuși de tutun”

Desenele lui Mihai Vasile se împletesc cu versurile și aproape că le îngînă, cu linii, volume și forme, fără a le parazita prin didacticismul unor „explicații” care să facă din ilustrație o dublură a sensurilor, a semnificațiilor sau a mesajelor poetice. Fotografiile au o indiscutabilă valoare documentară, dar nu una seacă, de tratat academic, fiindcă, nu știu cum, emană un abur sentimental de care ți se face repede dor, de parcă ar fi niște poze din propriul tău album de familie. Poate sînt bine alese, poate sînt bine așezate în pagină și inteligent „legendate”... Pagina despre viața și opera lui Stratan îți satisface un prim nivel de interes, dar te și face curios să afli mai multe depre viața și opera poetului. Iar textul său despre Nichita Stănescu, un nucleu eseistic exploziv, nu face altceva decît să

fundamenteze o viziune, atestînd vigoarea și originalitatea unei arte poetice pe care Ion Stratan, iată, nu numai că a pus-o în opera multelor sale volume de versuri, dar a și teoretizat-o. În fine, un fragment dintr-o scrisoare a scriitorului francez Roland Ménard către lon Stratan depune mărturie asupra a cel puțin două trăsături majore ale poetului: spiritul analitic și simțul prieteniei, acesta din urmă fiind, de altfel, și materia primă din care Mihai Vasile confecționează necrologul care încheie „Casa părăsită”, înainte de a trage oblonul ultimei coperte, de pe care poetul ne zîmbește de dincolo de geamul aburit al amintirii: „Al vostru, întotdeauna cu dragoste, Nino”.