De-a lungul prieteniei de cîteva decenii cu poetul Ion Stratan am avut privilegiul de a primi aproape toate cărțile sale cu autograf (îi plăcea tare mult să dedice poezii sau să scrie, cu scrisul său lăbărțat de mișcările ample ale mîinii cu care ținea pixul, cele cîteva cuvinte pe pagina de titlu a cărții pe care urma să o dăruiască). Plecarea din lume a prietenului meu m-a făcut ca, la un moment dat, să-mi fac vreme doar pentru lectura cărților sale. O altă lectură. Fără vecinătatea lui molipsitoare. Am constatat, aproape fără să vreau, că tot ceea ce mă impresionase în seara în care mi-a citit „Barza”, se regăsea acum în mari părți din cărțile sale, și anume în acelea în care poezia se transfera către un alt joc al imaginarului, acela al unui fel de scenariu de film. Așadar, constatam că nu era doar un exercițiu de vacanță. Era ceva mai mult: un fel de transgresie a poeticului către un loc doar de el știut, un loc al autoseducției, al voluptății dramaticului discret, vag autobiografic. Cum de trecusem atît de ușor și atîta vreme peste acele așa zise poeme în proză, care de fapt erau, ca în „Carnetele” lui Camus, crochiuri ale unor scenarii sau proze? Cum de nu comentasem niciodată cu poetul aceste „devieri”?

...Acum e, cumva, tîrziu să-mi mai pun asemenea întrebări. Constat doar că acolo, în cărțile de poezie din ultimii săi ani de creație, tentația prozei era evidentă.

Dincolo de tandrețea cu care-și înfășura, în dramă, personajele, mai era ceva. Acel ceva pe care-l împrumutase din poezie. Un fel de absurd, frînt brusc, născător de finaluri surprinzătoare.

...Îi dăruisem, pe la începutul anilor două mii, o carte cu traducerea unor texte din Daniil Harms, de care se bucurase ca un copil. Acum îmi dau seama de ce: și el, ca și scriitorul rus, vedea lumea printr-o lentilă spartă, iar lumea, așa văzută, era întoarsă pe dos, răsfrîntă în nenumărate fragmente, scursă prin crăpăturile lentilei. Numai că la Ion Stratan obiectele și oamenii se contopeau într-un fel de mitologie a cotidianului redus la absurd, un fel de fantastic calm, deloc spectaculos, fără să facă să fie evidente celebrele „fisuri în real”, așa cum definea fantasticul Roger Caillois.

Ludicul de care vorbea ștefan Augustin Doinaș nu era doar la nivelul cuvintelor sau al invenției lexicale (unde, fie vorba între noi, Nino Stratan era un maestru desăvîrșit!) ci mult dincolo de această falie textuală, poetul împrumutînd de la maestrul său, Nichita

Stănescu, și pofta construcției dramatice într-o zonă periculoasă, la granița dintre poezie și proză.

El va rămîne „poet și-atît!”

Numai că, fără să cotrobăim prin sertarele și bigrafia sa mai mult decît era necesar, am găsit aceste cîteva texte, unele publicate, altele nu, unele asumate ca fiind poeme în proză, altele trecute sub tăcere, care, adunate între aceste coperte, ne mai sugerează cîte ceva despre „ființa cea de carne” a unui poet cu care am avut privilegiul să fim contemporani.

spus că o cheamă, mă legăna încet încoace și încolo. Nici nu știu cînd am adormit, pentru a-l vedea din nou spre seară pe domnul cu mustață, de această dată singur. Am simțit ca un gol în stomac, dar am încercat să tac pentru a nu-mi necăji părinții. A doua zi dimineață domnul a venit iar singur și nu am mai rezistat, am început să plîng în hohote și să mă înroșesc tot, cu senzația că mă sufoc. Am fost alăptat, legănat, mîngîiat, cîntat, spălat, alintat, lăsat, pînă au avut siguranța că nu mai plîng în hohote. A treia zi a sosit Ea. Era îmbrăcată într-o bluză albă cu o fustă neagră, altă combinație mondenă a vremii. Am rîs tot timpul vizitei și am fost bine dispus toată ziua. Ea, uscățivă, nu îndrăznea să facă un pas și nici eu nu am întins mînuțele spre ea decît într-a patra zi, pentru a mă alătura pieptului ei parfumat, lîngă bluza albastră cu miros de levănțică. Nu am făcut pe mine, nici nu m-am înecat de rîs, ci am stat cuminte cu ochii în ochii ei minute în șir. Cînd m-a lăsat din nou la mama, am simțit că picasem din cea mai înaltă alcătuire. Domnul mustăcios nu spunea nici o vorbă, părea ușor nervos și nici nu știu ce căuta acolo. A cincea zi a apărut singură, îmbrăcată în alb ca o mireasă și cu fața mai luminoasă ca oricînd de pe care toate ridurile dispăruseră. Mi-a zîmbit blînd, ca într-un vis, dar nu

m-a luat în brațe și nici mîna nu mi-a întins-o. A stat puțin, fără un cuvînt, iar în ochi purta parcă un aer de indiferență, ca un crîmpei de ceață. Ochii se depărtaseră, deveniseră distanți, ochii Ei, ochii Ei păreau acum foarte departe pentru mine. Am plîns toată noaptea și nici în zori nu m-am putut liniști, am refuzat alăptarea și pînă tîrziu nu am încetat să-mi ațintesc ochii înroșiți pe cadrul ușii. Bărbatul cu mustață a venit din nou, singur și jenat, iar așteptarea mea se transformase în panică, pînă cînd am văzut-o, într-un deux-pièces violet, îmbrăcată simplu, avînd un aer de hotărîre pe care nu îl mai simțisem niciodată. M-a privit, m-a ridicat din pătuț și a pornit cu mine în brațe, spre ușa îndepărtată. Am ieșit pe stradă, de unde am luat un taximetru pînă la marginea pădurii unde am stat ore în șir pe iarbă fără o vorbă, privind crengile verzi printre care treceau păsările.