acoperit cu o cergă alb-gălbuie și m-a privit cu ochii ei mari și frumoși. Deci scrii, m-a întrebat. Dar nu pentru asta insistasem să o văd. Nu ca să-i spun că scriu și să-mi citească hîrtiile pe care oricum nu le aveam atunci la mine. Ci pentru că ea, doamna aceea încă foarte frumoasă, cu voce joasă și plăcută era autoarea „Mironei”, cartea care-mi desfătase adolescența și prima tinerețe.

...Aveam acum în față textele acestea ale Mihaelei Gaftoi și parcă amintirea Cellei Serghi începuse să mă bîntuie. Aceeași atmosferă, aceeași bucurie de a scrie, aceleași mici sau mari dureri ori bucurii care fac viața mai plină și mai colorată, aceleași nostalgii după lucruri mărunte sau sentimente uitate prin cine știe ce cotlon al memoriei...

Eram tulburat. Mihaela Gaftoi era de ceva vreme colega mea de teatru. Crescuse alături de noi în lumea Teatrului Equinox, dobîndise siguranța și bucuria de a juca, fusese dis- tribuită în cîteva dintre cele mai importante spectacole ale noastre din ul- timii zece ani, și iată că așa, dintr-o dată, această nouă „versiune” a ei mă punea în încurcătură. Am discutat cu ea detaliile, am convenit (spre sur- prinderea ei) că s-ar putea face o carte cu ele, că undeva, în lumea asta mare pot fi (așa cum mi-a spus chiar ea mai tîrziu) cîțiva oameni care o vor citi cu plăcere...

Noptiera cu fluturi este jurnalul unei femei sin- gure, peste care au trecut apele și norii, soarele și vîntul și care au lăsat în urmă dîre lungi de cerneală. Este cartea fetiței care se privește acum în oglindă și se miră că a trecut de treizeci de ani și că lumea ei a rămas acolo, în privirea aceea din oglindă, aproape intactă și nespusă nimănui...

Mihaela Gaftoi, construiește simplu și fără artificii. Își așază personajul acesta fragil în mijlocul lumii. O lume imaginată din mici detalii, gesturi și cuvinte care nu strălucesc decît după ce sînt atinse, scrise, spuse, văzute ori auzite. De multe ori privirea aceea pătrunzătoare în oglindă se transformă într-o fină și chiar elegantă autoironie, prilej cu care pasează, mai ales, lucrurile de care se simte legată prin durere...

Sigur, s-au mai scris asemenea cărți sau am mai întîlnit pe undeva asemenea personaje.

Nu mai e, parcă, nimic nou sub soare.

Dar Noptiera cu fluturi a Mihaelei Gaftoi vine și adaugă ceva acestei aparent cunoscute lumi. Cred că un nou fel de a trăi și retrăi un sentiment, ori emoția unei reamintiri, a unei întîmplări, de a trezi la viață memoria exact acolo unde ea începe să se șteargă sau să trădeze...

Structura narativă a acestor texte este ase- meni unui animal marin nevertebrat, transparent și aproape iluzoriu. Pe Mihaela Gaftoi n-o seduce construcția literară sofisticată. Ea face doar nocturne și fugare însemnări pe caietul ei de pe noptieră, pe care a doua zi le rescrie pentru a nu le uita, pentru a se întoarce la ele atunci cînd fluturii memoriei sale îi umplu camera cu zbaterea lor.

Noptiera cu fluturi poate părea o carte prea crudă, ieșită, poate, prea devreme în lume. Poate că m-am grăbit să-i propun Mihaelei Gaftoi să editez cartea asta acum. Dar sînt foarte conștient de faptul că ea, această carte, este o etapă care se închide odată cu apariția ei. Că resursele de imaginar ale tinerei autoare se vor regenera și vor izbucni în alte cărți. Pentru că semnele unei literaturi autentice sînt atît de prezente aici, în cartea asta. Numai Dumnezeul debutanților va ști ce se va întîmpla mai departe.

...Nu pot să nu-mi reamintesc de tabloul pictat de Magdalena Rădulescu, pe la sfîrșitul anilor treizeci, din care chipul misterios al Cellei Serghi mă privea de pe perete, așezat între două rafturi mari de cărți. Doamna Cella Serghi mi-a surprins privirea și a

zîmbit. Mă simt - mi-a spus - la fel de tînără și frumoasă ca acolo, pentru că, vorba unui cîntec vechi evreiesc „ceea ce ai trăit tu, numai tu, nici o putere din lume nu-ți poate lua.”

...Lucrul acesta îl re-trăiesc acum, în fața acestui debut al Mihaelei Gaftoi: un tablou între două rafturi de cărți, aburul cafelei ridicîndu-se domol în aerul camerei și poveștile din această carte parcă plutind pre- cum bărcuțele făcute din paginile care n-au vrut să se lase scrise, așa cum începe această fermecătoare carte...

Cîteodată, dimineața, cînd apărea dunga rozalie a răsăritului se ghemuia în pledul cu ciucuri mari, trandafirii în balansoarul de lemn din cerdacul cona­cului. Numai scîrțîitul ușor trăda prezența ei... Își imagina că soarele răsare doar pentru ea și de aceea se întorcea acolo, ca nu cumva Pămîntul să rămînă în beznă.

Iarna, după ce cădea prima zăpadă, o scotea din grajd pe Crispy - iapa primită în dar de la tatăl său cînd împlinise 14 ani - și pornea în galop pe dealurile din împrejurimi. Frigul îi izbea fața cu mii de ace și îi îmbujora obrajii palizi.

Sandu fusese în serviciul familiei Codrescu de pe vremea domnului Codrescu ăl bătrîn. Acum era singurul care mai venea pe proprietatea acestora de cînd o părăsiseră și se mutaseră la București în urmă cu cinci ani. De atunci nu mai trecuseră pe aici. Domnul Codrescu îi trimitea regulat bani pentru repararea micilor stricăciuni ivite și pentru că avea grijă de grădină și de conac.

Doar Sandu știa de aparițiile Evei. Prima dată cînd o văzuse se speriase. Își făcuse cruce și își scuipase în sîn. Era într-o după-amiază de vară, se afla în grădină și săpa trandafirii. Ca din senin a început o răpăială de ploaie. A lăsat uneltele unde se aflau și a fugit să se

adăpostească în cerdacul conacului. și-a aprins o țigară și, pentru că tot se afla acolo, a început să ve­rifice tocurile ferestrelor. Vopseaua de pe cîteva crăpase și începuse să se scorojească.

Întîi a crezut că-i joacă feste privirea, apoi a fost sigur că perdeaua de la fereastra camerei de lucru se mișcase. A mers pînă în dreptul ei și a privit înăuntru. A rămas înmărmurit. În fața șevaletului, pe scaunul cu picioare înalte ca de girafă, se afla Eva. ținea în căușul palmelor o ceașcă aburindă din care sorbea cu gesturi rare și nestingherite. S-a tras repede din dreptul ferestrei și a alergat la ușă. Era zăvorîtă cum bine știa că trebuie să fie. Apoi s-a întors pe vîrful picioarelor ca să se încredințeze că n-a fost o iluzie. A privit din nou înăuntru pe furiș, cu jumătate de ochi. Ea era.

Bătrînul și-a dus batista la frunte, șteargîndu-și picăturile de ploaie și de sudoare care-i șiroiau spre tîmple; cînd a ridicat privirea nici urmă de Eva...

Nici nu avea cum să fie. Eva murise în urmă cu cinci ani, iar părinții ei hotărîseră să se mute în capitală la scurt timp după ce se întîmplase nenorocirea. Nu era cu putință, dar... iat-o, așa cum o știa din ultima perioadă a vieții ei: înaltă, zveltă, cu părul pînă la brîu, ca o cascadă, cu ochi mari, rotunzi ca de păpușă de porțelan și chipul scăldat de un surîs dulce, de

fetiță poznașă.

Sandu, cu pălăria în mînă, coborînd treptele cerdacului, își făcu cruce. Era om în toată firea și cu toate astea nu-și putea controla tremurul picioarelor. Arăta de parcă văzuse o nălucă și, ce-i drept, cam așa și era... Cînd a ajuns acasă în seara aceea, a aprins o lumînare la pervazul ferestrei pentru Eva, pentru sufletul ei rătăcitor.

A început să se obișnuiască apoi cu aparițiile ei în cele mai diverse locuri. Pe plaja pustie, în livadă, pe potecile singuratice, în grădină, în cerdacul conacului... Se gîndea uneori că și Eva poate știa că o vede, dar nu a încercat niciodată să o deranjeze.

Cînd trecea mai mult timp în care ea nu apărea, se temea ca nu cumva s-o fi alungat-o cu cine știe ce nechibzuință.

știa de-acum cînd și unde apărea și mai știa și motivele pentru care se întorcea. De exemplu, în fiecare an în dimineața în care cădea prima zăpadă, cunoscînd obiceiul Evei de a o scoate pe Crispy la plimbare, Sandu se ducea întîi la grajd și găsea iapa bătînd cu copita în ușă. O elibera, iar aceasta gonea nebunește pe dealuri. După două ore, se întorcea docilă. El o aștepta cu peria de țesălat și cu găleata de apă proaspătă, îi dădea trei cubulețe de zahăr și o

conducea la locul ei.

Altădată, cînd ajungea în zori la conac, o zărea pe Eva în balansoar; atunci își făcea de lucru în livadă ca să n-o tulbure.

La început Sandu a fost tentat să scrie părinților Evei despre asta. Dar n-a făcut-o.

Probabil că ea revenea pentru că îi era dor de casa în care venise pe lume, de locurile unde făcuse primii pași, unde învățase să călărească primul ponei, de grădina de trandafiri, de felia de plajă sălbatică unde stătea cu orele și citea și unde mai tîrziu își instalase, sub o salcie, șevaletul. Aici pictase primul tablou, aici devenise ceea ce fusese pînă în momentul tragediei. și aici...

sorcovit musafirii amuzați în noaptea primului revelion pe care mi-l amintesc? Să fie oare, fețele zarului alb cu puncte mari, albastre pe care-l rostogoleam pe tabla jocului „Nu te supăra, frate” în după-amiezele ploioase? Sau poate cei șase ani pe care i-am petrecut acasă înainte de a pleca plîngînd în clasa întîi, la școală? Cele șase luni pe care le-am petrecut la Sibiu, cu mătușa Gloria, cînd nea’ Victor era plecat și trebuia să-i țină cineva companie? Sînt cele șase numere pe care nu le-am putut ghici niciodată la loterie? Cele șase gălbenușuri puse de mama în cozonacul pe care după ce-l scotea din cuptor, îl înfulecam rapid toți, în frunte cu tata? Sau sînt primele șase litere ale alfabetului dinaintea literei „G”, cu care începe numele familiei mele ori cele șase care îl formează? Sînt cei șase pui de pisică fătați de curînd în podul casei bunicului? Sau cele șase continente? Să fie oare, cei șase pruni din spatele casei, sădiți în ziua nașterii mele...?

La tombola organizată de Anul nou, am tras biletul cu numărul șase și am cîștigat un set de șase păhăruțe pentru țuică.

Nu știu... Sînt confuză... Ar putea însemna atîtea...

Mă ridic din fotoliu și privesc cu nostalgie zăbrelele împletite ale gardului casei părintești, admirat de

trecători. În copilărie îl escaladam pe furiș împreună cu sora mea în serile de vară, cînd voiam să stăm mai mult la joacă pe maidanul din apropierea casei, ce răsuna de chiotele copiilor din cartier.