Student al unor mari figuri ale literaturii romîne, precum George Călinescu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan sau Jacques Bick, Mihai Apostol s-a molipsit încă de tînăr de la aceștia de ceea ce înseamnă ieșirea din timpul prezent și plonjarea în istorie, cercetarea și imaginarea unor epoci de mult apuse care, dacă ar fi lăsate acolo, în uitare, s-ar putea să nu mai transmită nimic din ceea ce au însemnat în evoluția noastră culturală. Spunea, de altfel, cu vocea lui sunătoare, magistrală: „Uităm, nu mai suntem!”

Cartea de față, în care a adunat scrieri mai vechi și mai noi, publicate sau inedite, scrise de-a lungul cîtorva decenii, este, așa cum o spune și titlul ales de autor, o mărturisire a ceea ce a văzut în călătoriile sale documentare și imaginare în epoca începuturilor noastre teatrale, în care personalități de prim rang ale teatrului romînesc au plecat în lume de pe aceste meleaguri, sau mărturii ale prezenței sale în preajma unor mari personalități teatrale ale secolului trecut, care au slujit scena ploieșteană și nu numai...

Cînd mi-a înmînat, în urmă cu cîțiva ani, dactilogramele cărții, spre lectură și editare, mi-a mărturisit că i-a fost tare greu să se despartă de ele. Că nu ar fi vrut neapărat să devină o carte. Lucrurile păreau ușor încurcate pentru mine. Așa că s-a grăbit

să adauge: „Tu, care faci teatru de atîta vreme, cred că mă înțelegi. Foile astea par a fi doar niște piese la dosarul unui proces și nimic altceva… Parcă aș depune mărturie la tribunal… Mă simt vinovat, într-un fel, pentru că, așa cum bine știi, spectacolul de teatru este fum... El nu este decît memorie. Memoria celor care au fost contemporani cu aceste figuri ilustre, despre care eu… ce fac eu? Nu fac decît să le înșir, ca niște umbre pe această canava imaginară...”

Am lucrat împreună la cealaltă carte pe care a editat-o la noi, „Casimir Belcot, un meteor al scenei”, și îmi aduc aminte cu cîtă atenție și delicatețe vorbea de scurta existență a celui despre care scrisese. Mă fascina „cartea” lui orală. Era un excelent vorbitor de limbă romînă. (Da, ați citi corect. Sunt din ce în ce puțini romîni buni vorbitori de limbă romînă!) Mihai Apostol vorbea cu pasiune și devoțiune despre viața și isprăvile meteoricului actor și despre avatarurile cărții acesteia în anii optzeci, depusă pe la tot felul de edituri, fără succes. Așa cum, cu aceeași voluptate, vorbea despre Iorgu Caragiale și cartea pe care a scris-o despre acesta și pe care a publicat-o la Editura Meridiane pe la mijlocul anilor optzeci...

Mihai Apostol a scris enorm. A fost preocupat pînă la obsesie de istorie, de teatru ca fenomen, de artele

plastice. A fost prieten cu cei despre care scria. Le știa împlinirile și neîmplinirile, obsesiile și nesomnul, decortica cu migală semnele din creațiile acestora.

...și nu este deloc întîmplător faptul că dedică această carte actorului Corneliu Revent, cu care a avut o discretă și îndelungă prietenie, pe care l-a urmărit în spectacolele sale și căruia îi purta un imens respect. Cum nu este întîmplător faptul că lumea teatrului îl fascina. Avea aerul unui copil care se minunează de tot ce vede în această lume. Mihai Apostol își rezerva dreptul de a se lăsa fascinat și „păcălit” de viața de pe scîndurile scenei.

„Mărturii teatrale” este cartea unui fenomen artistic complex, desfășurat de-a lungul a două secole, este cartea care nu ne lasă să uităm, este cartea care redeșteaptă în noi fiorul și bucuria ludicului...

Rezultatele la finele clasei a VIII-a literare indicau un adolescent cu frica lui Dumnezeu (la religie cea mai mare medie - 9,50), preocupat de științele naturii (media 8,50), bun la română (7) și filosofie (7), preocupat de istorie (6,50) și limba elenă (6,50 - poate cu unele reminiscențe ale plaiurilor natale), pe linia de plutire la geografie și igienă (6), dar certat în general cu limbile străine (3,50 la franceză, 4 la latină și 5 la germană) și chiar cu Dreptul (media anuală 5, dar pe trimestrul întîi doar 3), la care se va înscrie după absolvire, iar la purtare doar opt (Arh. St. Pl., Liceul „Sf-ții Petru și Pavel” Ploiești, inv. 574/1944, f. 179).

Desigur corigențele din vară au fost rezolvate în toamnă..., cînd a sosit vremea numărării bobocilor. Dar intervine un inconvenient de care toți uitaseră între timp: lipsa certificatului de studii de la Bacău. Elevul Caragiu Toma solicită directorului liceului ploieștean, G. Banu, profesor de geografie, să intervină pentru transmiterea oficială a actelor sale de la Liceul teoretic „Regele Ferdinand” din Bacău și în acest sens Liceul „Sf. Petru și Pavel” expediază adresa nr. 1572 la 17 august 1945 (Ibidem, inv. 580/l945).

Băcăoanii ridică însă un alt impediment. Cu scrisoarea nr.1806 din 25 septembrie 1945, ei fac „cunoscut că, pentru a se trimite actele și situația

elevului CARAGIU TOMA, trebuie să ni se trimită suma de lei 1.100, restanța de taxă din anul școlar 1943-1944, taxa de certificat de lei 320, una fotografie (precum și) timbre în valoare de lei 120” (Ibidem, inv. 580/1944, vol. I).

În sfîrșit, după înaintarea sumelor pretinse, liceul din Bacău expediază certificatul nr. 2752 din 13 septembrie 1943. și astfel se încheie acest episod...

Urmează apoi studiile superioare, cînd, de fapt, locuiește tot la Ploiești și face naveta doar la cursuri. Iar în vacanță (împreună cu Emil Liptac, Nicolae Spudercă ș.a.) trudește să antreneze mișcarea de amatori de pe lîngă Căminul cultural „Al. I. Cuza” din Ploiești. Apoi pune temeliile „Brigăzii culturale Prahova”, care va constitui nucleul viitorului Teatru al Sindicatelor Unite, transformat, în februarie 1949, în Teatrul de Stat din Ploiești, care astăzi îi poartă numele.

Actor la Naționalul bucureștean, militar în termen și apoi actor la teatrul din Constanța, Caragiu revine la prima dragoste, Ploieștiul, în 1953. Aici va fi, timp de 14 ani, directorul teatrului, în care vreme va manifesta „dorința fierbinte de a realiza spectacole la o cît mai înaltă valoare artistică”. Într-un caiet program din stagiunea 1954-1955 el își exprima convingerea

privind „rolul pe care îl ocupă teatrul”, ca și „responsabilitatea ce o avem față de spectatorii noștri...” (Mihai Apostol „Contribuții la Istoria culturii ploieștene”, Pl.,1973, p.145).

La Ploiești va interpreta pe Nae Cațavencu (1949), pe Rică Venturia no (1955 - îl jucase și la Constanța), pe Pantalone de Bisognosi din „Slugă la doi stăpîni” de Carlo Goldoni (1954), pe Cerchez din „Ziariștii” de Al. Mirodan (1954), pe Iancu Pampon din „D’ale carnavalului” de I. L. Caragiale (1962), dar și pe Figaro din „Bărbierul din Sevilla” de Beaumarchais (1955), pe Ianke din „Tache, Ianke și Cadîr” de Victor Ion Popa (1956), pe Vulpașin din „Domnișoara Nastasia” de G. M. Zamfirescu (1960), pe Pretore Vincenzo din „De Pretore Vincenzo” de Eduardo de Filippo (1962), ca să nu amintim decît rolurile care au rămas imprimate adînc în memoria ploieștenilor.

Cu prilejul Decadei Dramaturgiei Originale și cu acela al turneului întreprins în iulie 1956 la București, teatrul condus de Toma Caragiu a înregistrat un incontestabil succes de public cu piesa lui Victor Ion Popa, „Take, Ianke și Cadîr”. Cronica dramatică a Capitalei a rezervat pagini elogioase interpreților și, în special, lui Toma Caragiu, care a fost o revelație în rolul lui Take.

Aprecierile n-au venit însă numai din partea bucureștenilor. Localnicii au acordat un calificativ deosebit spectacolului, prin participare în număr mare la reprezentațiile cu această piesă, care în decembrie 1958 întrunea a 200-a înfățișare (în aproape doi ani) în fața publicului, eveniment nemaiîntîlnit pînă atunci într-un teatru din provincie. A fost începutul ascensiunii actorului Toma Caragiu...

și parcă mi-l amintesc din acei ani... Lucram la un studiu, „De la Iorgu Caragiale la Teatrul de Stat din Ploiești” (apărut apoi în Revista Arhivelor, an IV, nr.2/1961, p.128-150 și completat în „Teatrul de Stat Ploiești 1949-1969. Două decenii de activitate”) și luasem legătura cu Toma pentru a-i cere sfatul. Mi-a citit manuscrisul, mi-a dat unele sugestii și m-a încurajat să perseverez (eram din aceeași generație, el mai în vîrstă ca mine cu patru ani):

- Dragul meu, avem nevoie de o istorie a manifestărilor teatrale din tîrgul nostru...

„Sînt / amintiri / ce uneori alungă...” golul pe care l-a lăsat în urma sa, neiertătorul seism din 4 martie 1977.