kallos graphein?

Mihai Vasile

Motto:
Ce sărăcită ar fi imaginația omului dacă lucrurile ar fi întotdeauna ceea ce par.
Lawrence Durell

Motto-ul din Durell nu este întîmplător pentru că spune undeva, în Alexandria Quartet că, pentru a rememora totul, este nevoie să întorci ocheanul invers. Astfel lucrurile, întîmplările și oamenii se depărtează și, în mod miraculos, se substituie amintirii, devin o materie incertă, tocmai bună să creezi o ficțiune din dosul căreia să privești în jur.

De altfel Ioan Mihai Cochinescu și stăruie asupra acestui detaliu:

„În fond, întreg acest Tratat de caligrafie nu este altceva decît un reflex al memoriei mele, care-mi dăruiește născociri acolo unde înregistrarea magnetică a realității s-a estompat, s-a deformat sau chiar s-a pierdut.”

Tratatul său este, în primul rînd, o dureroasă rememorare. Este un act de proiectare a subiectivității în afară, ca o izbăvire, ca o rugăciune șoptită.

Aventura din Tratat... este una interioară. Ca structură dramatică este o piesă clasică: respectă regula celor trei unități. Autorul stă într-un singur loc, se mișcă imperceptibil (cînd lucrul acesta devine vizibil nu se întîmplă, de fapt, decît în imaginar), el este pretutindeni personajul principal sau personajul martor, drept pentru care acțiunea este cir- cumscrisă acestuia, iar timpul… Timpul își pierde coordonatele și limitele, dar se poate presupune că totul se desfășoară de-a lungul unei zile, căreia Ioan Mihai Cochinescu îi dă diferite nume, diferite dimensiuni și accepțiuni.

Ioan Mihai Cochinescu a atins cu privirea, a respirat același aer și a pipăit aceleași obiecte cu ilustrele personaje ale cărții sale. Nu mă îndoiesc de întîlnirile sale cu Vittorio de Sica, Andrei șerban, Sergiu Celibidache, Dan Grigore, Cristian Mandeal, Ovid S. Crohmălniceanu, Octavian Paler, Nicolae Manolescu, Sorin Dumitrescu sau Mircea Iorgulescu… Nu pun la îndoială că privindu-se și vorbindu-și au făcut ca timpul să încremenească, să-și schimbe traiectoria, devenind amintire. Altceva nu-mi dă pace, nu mă lasă să trec fără să privesc înlăuntru: neputința autorului

de a se elibera de propria memorie. Eseurile din această carte au fost scrise în lungile nopți (vi le mai amintiți?) ale anilor 1990 – 1991. Cînd personaje funambulești ne cutreierau prin biografie, cînd ne asociam, și ne disociam pînă la dispariție, cînd ne pierdeam prieteni pentru că ori fuseseră împușcați, ori bătuți măr de mineri ori se apucaseră, ca niște buni gospodari, de-o afacere… Și deodată memoria autorului devine memorie colectivă. El povestește cu cuvintele lui, cu spaimele și angoasele lui despre nesomnul și neliniștea mea de atunci și, iată, și de acum, cînd citesc cartea și mă uit neîncrezător la data apariției sale: totul este la fel (poate ceva mai rafinat...): aceleași personaje bîntuie pe sticlă și pe hîrtie.

…Numai că între timp Celibidache și cu de Sica s-au dus la cele veșnice, Andrei șerban a fost dat afară din țară de proprii săi actori iar Manolescu și Paler au început să aibă profilul osos al lui Don Quijote… Dureroasă lectură. Nu credeam că cineva mă va trezi la această realitate cu atît de sfioase și pline de autoironie șoapte. Nu-l credeam în stare pe bunul meu prieten, Ioan Mihai Cochinescu, de atîta crudă, nemiloasă și fabuloasă rememorare. Cum poți să dormi cînd el îți șoptește o asemenea poveste: „Eu pot să văd copiii ținînd în mîini lumînările pe treptele

Catedralei, pot să văd țevile armelor îndreptate spre ei, pot să-l chiar văd pe acel ce ochește ținîndu-și respirația, pot să văd flacăra glonțului țîșnind. Dar nu pot să cred. Atîta tot.” Sau cînd se joacă cu rănile pe care le credeam închise: „Prietenii mei își vînd bibliotecile în stradă, cu aerul că s-au lansat în afaceri, cînd în realitate, își consumă fărîma de avuție, adîncindu-se în cea mai umilitoare dintre umilințe: pauperitatea.” Cum pot să-l iert pe bunul meu prieten Ioan Mihai Cochinescu atunci cînd îmi reamintește, așa, ca nu cumva să uit: „Nopțile ucigașe din decembrie nu sînt doar absurde. Nici o tragedie nu le-ar putea inventa, construi sau descrie. Dumnezeu însuși, văzîndu-le, a vomat.”

„Am gîndit acest Tratat de caligrafie, înfrigurat de spaima unei amnezii generalizante” - spune înspăimîntat prietenul meu, printre amintirile sale care au devenit și ale mele. El a re-creat o lume din care evadasem pentru un timp.

Îmi aduc aminte că undeva, în poemul lui Ivan Karamazov, Marele Inchizitor se adresează lui Iisus,: „De ce ai venit să ne tulburi? Mai ai tu, oare, dreptul să ne dezvălui fie și o singură taină a lumii pe care ai făcut-o? Nu mai ai acest drept, și nu trebuie să mai adaugi nimic la cele mărturisite cîndva, nici să le

răpești oamenilor libertatea de-a te interpreta. Tu ne-ai încredințat totul nouă, totul se află în mîinile noastre. De ce ne tulburi cu adevărul tău?”

Tratatul de caligrafie al lui Ioan Mihai Cochinescu mă face să-l întreb așa cum Marele Inchizitor a făcut-o cu Iisus. Dar nu pot. Nu Cochinescu a făcut lumea asta. El doar mi-a reamintit-o…

Dumnezeu și-a alungat creația, strivind-o cu povara moralei. Adăugînd (complementar?) poruncile. De zece ori, ce să nu faci. Dar, de zece ori, ce să faci? Dumnezeu spune: de zece ori, să-l iubești pe Dumnezeu? Dumnezeu nu spune: de zece ori. Ci, mereu. Osînda hibrisului, pînă în ceasul din urmă, de la hamartia pînă la anagnorisis. În hăul dintre acestea două, miturile. Iar între Omul Ideal (perfecțiunea) și Vietatea Izgonită (peripeția, catastrofa) se află tragedia: mila, spaima, greața și voma, întru catharsis.

Cele dintîi legi morale au fost armonia și ritmul. Ele erau legile Cosmosului și omul nu putea trăi în afara lor. Era imoral să trăiești rupt de armonie și ritm. Dacă sufletul este o armonie, arată în „Poetica” Aristotel, este limpede că el poartă această armonie. Mișcarea aceasta lua numele ritmului. Era inevitabil să se creeze, cu timpul, un vehicul, al cărui nume, însă, a rămas estompat prin vălul memoriei umanității. Astăzi limbile noastre murmură numai sinonimele sale. A strica armoniile echivala cu a săvîrși o fărădelege. Orice intervenție în modelul divin deteriora euritmia iar în afara euritmiei nu se putea trăi (Platon). Infanticidul este, foarte probabil, pragul cel mai de jos al nopții eterne. șirul crimelor săvîrșite de Medeea

conține o monstruoasă progresie. La capătul lor, se întrevede strălucirea. Destinul însuși al acestui personaj cunoaște o înflorire solară, de vreme ce Zeus se va îndrăgosti de ea. Învăluită în mantia crimei, ea este pedepsitoarea nu osîndita. Cuplul edenic (matricea) fusese sortit fidelității, întru perpetuarea speciei. Divorțul echivala cu ruperea armoniei și ritmului. Ruperea legilor divine. Medeea este unealta lui Dumnezeu. Crimele sale sunt justițiare. Pedeapsa aceasta nu stîrnește revolta, pentru că vine dinspre divinitate. Stîrnește teama și spaima. Greața. Voma. Catharsis.

Andrei șerban propune un lucru extrem de simplu: descoperirea istoriei prin noi înșine. Grila este sunetul. Emisia lui, către compunerea cuvîntului. „Ce loc ocupă cuvîntul în expresia teatrală? se întreabă Peter Brook în programul la «Orghast». Vibrație? Concept? Muzică? Există vreo semnificație îngropată în structura sonoră a anumitor limbaje vechi?“. Poate că prin „Troienele”, acest lucru se realizează într-atît de subtil, încît spiritul Troiei – marele mister troian stăpînit de femeile troiene – se transmite tocmai acum sub forma unui fluid de energie. Trilogia este împinsă dinspre întuneric spre lumină prin acest vehicul. Mereu armonia. Mereu, euritmia. Obsesia sunetului.

„Să luăm un cuvînt pe care (Electra) îl repetă adesea, comentează Andrei șerban. «Eee». Da, asta-i tot ce se aude un «e» prelung. Ce înseamnă această continuă repetare a unei vocale? Nimic traductibil - «e» nu vrea să spună altceva decît «e». Sensul este în sunetul însuși. Caracterul fundamental al tragediei grecești poate fi regăsit în acest sunet bizar, de netradus”.

Adesea, operele își trădează (uneori își devorează chiar) creatorul. Propunerea lui Andrei șerban era, în intenție, un manifest. Metaforele sale recompun lumea din care am ieșit prin miracolul unei revolte populare. De la grafica afișului la declarațiile de presă, implicarea în momentul fierbinte al străzii pare evidentă. Mulțimea de spectatori este dirijată cu religiozitate prin labirintul unei culise de imaginație tarkovskiană. În seara premierei am avut tot timpul sentimentul că trebuia să se întîmple ceva rău. Chemat în ovații și aplauze, regizorul a apărut cu fața plină de sînge. Nici nu are însemnătate accidentul real, el avea fața însîngerată și nu știa. Actorii îl priveau înmărmuriți. Nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că spectacolul pe care îl vedeam avea vreo legătură cu nopțile ucigașe din decembrie, cu nomenclatura sau dictatura comunistă. Ceea ce vedem era o religie. Atîta tot. Tragediile antice conțin

simboluri și metafore, ele nu sînt absurde. Crimele tragediei sînt construcții întru catharsis. Monstruozitățile cum ar fi incestul, trădarea, dictatura, sînt de asemeni, construcții. Sunetul însuși, poate, mai întîi de toate, sunetul, este tot o construcție. Nopțile ucigașe din decembrie sînt doar absurde. Nici o tragedie nu le-ar putea inventa, construi sau descrie. Dumnezeu însuși, văzîndu-le, a vomat.