Mihai Vasile

ARGUMENT-

ul hotărîtor care a dus la apariția acestei cărți a fost faptul că anul acesta se împlinesc treizeci de ani de la prima ediție a Festiva- lului de poezie „Nichita Stănescu” (decembrie, 1984).

Dintr-o altă perspectivă, însă, această carte era necesară pentru că în cuprinsul ei se regăsește emoția profundă cu care cultura română se despărțea, pe la jumătatea anilor optzeci, de „ființa cea de carne” a poetului Nichita Stănescu. Actul critic ce însoțise, pînă în anul 1983, opera marelui poet, a fost reevaluat imediat după moartea sa. Distinse voci ale criticii și istoriei literare românești au așezat opera lui Nichita Stănescu printre culmile culturii românești ale veacului al XX-lea.

Edițiile festivalului care-i poartă numele au fost bune prilejuri de rememorare a etapelor vieții și creației sale, de regăsire, în preajma amintirii sale, a celor care i-au fost prieteni, critici ori doar admiratori.

Toamna anului 1984. Se apropia împlinirea unui an de la moartea poetului și, undeva într-o încăpere din Palatul Culturii, împreună cu cîțiva prieteni și colegi, scriitorii Ion Stratan, Florin Dochia, Ioan Dan Nicolescu și Constantin Hârlav ne-am propus să facem un fel de manifestare memorială Nichita Stănescu. Dar am ajuns cu toții la concluzia că mai nimerit lucru ar putea fi un festival de poezie, sub egida căruia să se desfășoare ample manifestări culturale și artistice și care să-l amintească cuviincios pe marele poet. N-a fost deloc ușor să convingem organele de partid și de stat ale acelei epoci, pentru că gradul de politizare și ideologizare a societății românești era atît de ridicat încît cu greu putea pătrunde o asemenea idee în conceptul acela înghețat și rigid de cultură. Totuși, în acel marasm, s-a găsit un om din aparatul decizional al vremii care a susținut cu toate riscurile acest proiect. Era profesoara Gabriela Marinescu, șefa culturii județului Prahova care, împreună cu noi cinci, a purces la organizarea primei ediții a acestui festival, în decembrie 1984. O întreagă tevatură a fost cu

materialul tipărit care însoțea edițiile festivalului. De exemplu, ni s-a interzis să punem pe afișe portretul lui Nichita. Abia au acceptat într-un final să punem, ca efigie a festivalului, un stejar stilizat, pe care mi l-a inspirat o poezie a lui Nichita Stănescu („Acasă”) descoperită de soția sa, Dora, printre manuscrise și care mi-a încredințat-o spre a o pune apoi, ori de cîte ori a fost posibil, lîngă această efigie.

Acestui mic grup de organizatori, patronat de Comitetul Județean de Cultură, i s-a alăturat Uniunea Scriitorilor din România, care, începînd din anul 198ț, a acordat la fiecare ediție, unui poet consacrat, Marele Premiu „Nichita Stănescu”, primul dintre aceștia fiind poetul Gheorghe Tomozei.

Toate tipăriturile care au apărut în acest răstimp, la edițiile festivalului, au fost redactate de acest grup restrîns de care am amintit mai sus, responsabilitatea principală revenindu-i lui Florin Dochia, pentru ca apoi, amîndoi, să imaginăm forma lor finită, tipărită. Tot noi selectam și poemele lui Nichita Stănescu din cuprinsul acestor caiete. Este complicat de explicat astăzi cît de greoaie era procedura redactării și tipăririi acestora, cîte aprobări erau necesare pentru aceasta, cîte tensiuni și umilințe suportam uneori în acest lung drum al editării acestor caiete-program.

Dar, iată, aceste documente cu valoare istorică există în cîteva arhive. Cartea de față este o mărturie a acelor vremi tulburi în al căror vîrtej trebuia să stăm pentru a susține o idee. Ediția din martie 1989 s-a desfășurat sub semnul eminescian, iar la începutul lunii decembrie, cînd în surdină începea revolta care avea să izbucnească la Timișoara cîteva zile mai tîrziu, același grup a organizat o rememorare a poetului, la care au vorbit, printre alții, Andrei Pleșu, Victor Rebengiuc, Ion Stratan, Sorin Dumitrescu, rememorare care s-a ținut ilegal cu o grămadă de informatori ai Securității în sală, atenți la tot ce mișca și la tot ce se spunea...

Ediția din anul 1990 – ultima organizată de noi – s-a făcut ca o sumă a edițiilor anterioare. Din această pricină, în cartea de față, la ediția din acel an, apar fragmente din rostirile și textele editate în caietele anilor optzeci. Le-am păstrat și pe ele în această carte, pentru că, aproape premonitoriu, știam că misiunea noastră lua sfîrșit atunci, în acel an. Festivalul avea să încapă pe alte mîini, cu alte viziuni și interese, cu o altă alură.

Eu am continuat să fac posibilă reamintirea poetului în fiecare martie și decembrie din anii care s-au scurs de atunci, în sala Teatrului Equinox, pînă cînd, în martie 2006, am reinventat festivalul anilor optzeci

sub forma care există și azi: Festivalul artelor NICHITA LA ECHINOCȚIU – unsprezece zile de manifestări culturale și artistice adresate miilor de „trimbulinzi”, cei atît de mult îndrăgiți de Nichita.

...Restul, vorba lui Hamlet, e tăcere... Sau, cum accentua și mai mult o asemenea stare Aldous Huxley, „Restul, oricînd și pretutindeni, e tăcere.”

Dragoș Grigorescu

Postfață

sau

Vremea poeților

Cartea festivalurilor „Nichita Stănescu” nu este numai un document de istorie culturală, ci reprezintă povestea unei despărțiri de un spirit care a marcat profund și definitiv devenirea multor intelectuali din anii ’80. Așa cum în viața noastră există oameni care ne-au influențat destinul, sînt și autori care dau contur și identitate spiritului nostru. Nichita Stănescu, așa cum rezultă el din povestea tumultoasă a acestor festivaluri, a însemnat un reper în evoluția spirituală a multor intelectuali din acea perioadă.

Apariția spontană a festivalului la un an după moartea poetului a fost un exercițiu de demnitate și curaj. Paginile cărții de față redau eforturile deosebite, uneori chiar dramatice, pe care cîțiva intelectuali ploieșteni le făceau în plin comunism pentru a da o

formă demnă însemnătății pe care poetul a avut-o în devenirea lor ca oameni de cultură. Ceea ce impresionează la citirea acestor pagini este entuziasmul și ardoarea cu care acești oameni se manifestau riscînd-și propria libertate, pentru a continua să respire din aerul pe care Nichita îl transfigurase într-un eter absolut, cu totul imun la vremuri concrete. Din acest punct de vedere, cartea este și povestea unei nedespărțiri de Nichita, iar Festivalul de poezie „Nichita Stănescu” din perioada 1984-1990 este acea formă meritorie de cinstire a poetului prin care tot mai mulți își exprimau dragostea dar, în special, recunoștința intelectuală față de poet. Erau, așadar, două-trei zile în care, prin festival, Nichita Stănescu reușea să transforme în continuare un amar istoric într-o sărbătoare a spiritului.

Festivalul trebuie privit, în acel context, ca pe un exercițiu reușit de normalitate într-o lume care ucidea ideea de libertate. Cei care au reușit să-l prezinte publicului au dovedit că sînt acei mari secunzi prin care o performanță este posibilă. Curajul lor de a înfrunta o cenzură (ajunsă la rang de politică de stat) din dragoste pentru Nichita Stănescu, socotit încă de pe atunci un poet major și răscolitor, devine în lumina de astăzi un gest de virtute intelectuală.

Evenimentele, personajele și mai ales atmosfera care rezultă din paginile Caietelor festivalurilor ne arată că asistăm la o vreme a poeților. Într-o epocă în care teama de a crea și chiar de a gîndi devin obiective de stat, un poet care scrie uimitor de simplu și de frumos despre un spirit care nu poate fi nicicum îngrădit, se transformă într-un reper viu al întregii comunități. Într-o vreme în care actul de creație poetică devine garant ultim al libertății colective, poeții nu au, asemenea soldaților, viață personală.

În vremea acelor festivaluri cultura reprezenta o formă de supraviețuire, oamenii rezistau prin cărți în fața neantului istoric. Dar dacă parcurgem paginile acestor Caiete nu sesizăm vecinătatea cu prăpastia. Selecția exclusiv ideatică a textelor, prezențele autorilor remarcabili, ca de altfel întrega organizare a festivalurilor, arată rîvna contemporanilor lui Nichita Stănescu de a-l mărturisi întru cumințenia cuvîntului scris ori rostit.

Astăzi cultura nu mai reclamă în noi insticte de supraviețuire și, poate, de aceea sîntem mai în măsură să apreciem corect fenomenul cultural cu totul aparte creat în jurul festivalurilor din anii ’80. Istoricul sau criticul literar va cerne acum cu acuratețe valoarea acelor momente, iar cartea de față va constitui, cu

siguranță, un instrument mai mult decît util. Toți cei implicați în festivalul „Nichita Stănescu” își cîștigau libertatea spiritului prin reacția demnă în fața istoriei nefaste. Rezultatul lor formidabil este că l-am citit și sărbătorit pe Nichita Stănescu ca și cum nimic rău nu s-ar fi putut întîmpla, ca și cum festivalul a avut loc pentru că era firesc să fie așa.

Pentru noi, cei de azi, libertatea spiritului se cîștigă prin bătălii mai subtile și difuze. Încă mai cautăm forme ale demnității noastre de a sărbători spirite din care rezultă și traiectoria ființei noastre.