rînduri în anii din urmă. Domnia-sa fusese primul laureat al Premiului Nichita Stănescu, în urmă cu mulți ani, în 1984, la prima ediție a festivalului, atunci cînd s-a și lansat primul album memorial „Nichita Stănescu”, o bijuterie editorială la care a trudit zile și nopți pentru a fi gata cu acest prilej.

Numai că... Numai că, Prințul Tom (așa cum îl alinta cu grație Nichita) avea să plece chiar în noaptea aceea, pe drumuri cu praf de stele către Locul unde îl aștepta bunul său prieten.

„Ce coincidență! - aveau să exclame cunoscuți și necunoscuți, atunci în dimineața aceea luminoasă de martie - să mori chiar de ziua de naștere a celui mai bun prieten!”

...În anul 1992, venit la Ploiești împreună cu doctorul Ion Donoiu, poetul avea să ne propună apariția unei cărți total inedite. O numiseră amîndoi „Dedicații” și conținea facsimile ale unor poeme scrise de Nichita Stănescu în anul 1980 și altele scrise de Gheorghe Tomozei, în anul 1985 și dăruite, pe rînd, doctorului Ion Donoiu, un renumit numismat și prieten apropiat al celor doi poeți. Apariția cărții, atunci, în anul acela, a trecut aproape neobservată.

Sub forma unei broșuri de 32 de pagini, în condiții editoriale și tipografice modeste, cartea a zăcut mai degrabă ascunsă în rafturi printre alte cărți, iar conținutul ei, atît de tulburător avea să scape cititorilor.

În anul 2005 („după ce moartea a frînt triunghiul nostru numismatic” - așa cum scria Tomozei în prefața acestei cărți, referindu-se la moartea lui Nichita Stănescu, el însuși frîngînd definitiv, în anul 1997, acest... triunghi), rămas singur cu amintirile sale, doctorul Ion Donoiu a adus Editurii Libertas din Ploiești un CD cu texte și imagini, materiale pentru o carte care să dea chip și trup acestei întîmplări a vieții sale: prietenia sa cu doi dintre cei mai importanți poeți ai literaturii române de la sfîrșitul veacului al XX-lea.

Din păcate, nici atunci cartea lui Ion Donoiu nu avea să fie ceea ce a visat domnia-sa. Multiplicată la un copiator, cu multe greșeli de preluare a manuscriselor, cu greșeli de corectură și făcută în grabă, neprofesionist, cartea avea să-i lase acestuia un gust amar. Cartea de față are, pe lîngă valoarea ei sentimentală, și toate ingredientele unui moment aparte al istoriei recente a literaturii române. Grupajele de cîte 7 poeme ale celor doi poeți care,

chiar dacă nu au făcut parte din cărțile apărute în timpul vieții lor, sînt adevărate bijuterii literare, semn că atît Nichita Stănescu cît și Gheorghe Tomozei și-au prețuit cu dreaptă măsură prietenul numismat. Celelalte texte din această carte, cele care au fost prefețe sau comentarii la cărțile doctorului Ion Donoiu, dau dimensiunea pasiunii poeților Nichita Stănescu și Gheorghe Tomozei pentru numismatică - această știință a istoriei care, pentru cei doi căpăta stranii și fabuloase dimensiuni ale „tunelului timpului” (o fotografie reprodusă undeva, în filele acestei cărți a și fost denumită astfel de cei trei).

„Chip ianifer” este... chipul adevărat al acestui vis al doctorului Ion Donoiu, acela de a face cunoscut acest moment inedit de istorie literară într-o carte. De aceea, Editura Mythos își face o datorie de onoare față de Ion Donoiu prin apariția acesteia.

singurul sens existențial. Dacă tot ne-am născut, să împodobim măcar această uluire cu cîntece de leagăn, nu? Poezia, oricît ar părea de nefiresc, este un exces de sinceritate, de dorință de a comunica a lui nimeni cu nimeni. și dacă există poezie, în genere, poeți nu există și nici poezii. Forme de a visa delicatețea. Cîntece de leagăn pentru pietre, pentru copaci, pentru animale.

Sunt luni de zile în care nu am talent. Sunt zile lungi în care nici măcar nu mă pot exprima cursiv. Atunci, cred că nu am avut niciodată ceea ce se numește talent. Apoi brusc, mă pot exprima. Am bucuria, jubilația nătîngă, aerul și jegul siguranței de sine. Totul îmi pare la îndemînă și simplu. Dar ține atît de puțin, Doamne!

și aș putea să le spun tuturor acestora că sunt tragedii în paradis! Aș avea dreptate, pentru că viața (ce cuvînt mare!) ne aranjează pe toți cu mizerii intime atît de desăvîrșite, încît uneori ajungi pînă acolo să suspectezi un noroc de un nenoroc. și ce bucurie poți să ai cînd scrii din senin o poezie minunată, exact atunci cînd nu dorești nici măcar să mai fii? A!, să fii frumos fără plată existențială, ci numai așa, de la natură! Să poți să ai cuvintele cum au florile mirosul. Oho, nimeni nu a avut această șansă. și chiar dacă reușești să faci ceva cît-decît rezistent la timp, durabil, dacă nu ți-l neagă

alții, ajungi să ți-l negi tu însuți, căci te schimbi cum se schimbă carnea și sîngele din trup din șapte în șapte ani, nemaiavînd nici o celulă veche în afară de oase și nervii statornici în lentă distrugere. Dar să nu bat cîmpii. Cuvîntul scris e mai puternic decît mîna care-l scrie. Aș spune aproape că el îmi împinge mîna. și dacă am bucuria de a mă gîndi la o scrisoare primită de la un prieten, de ce n-aș lăsa cuvîntul scris să-mi împingă mîna care-l scrie, cum vrea el? Aleg pentru dumneavoastră un gînd frumos și bărbătesc de prietenie, lipesc scrisoarea și încerc să adorm, acum cînd se luminează de ziuă, spre 21 iunie.

Prietenia și prietenii îl ajutau să treacă vămile descumpănirii și descurajării (mai multe decît s-ar crede), în momentele cînd nu dorești nici măcar să mai fii și acum, cînd Nichita cu adevărat nu mai e, mă cred unul dintre cei ce pot vorbi emoționat despre singura vocație reală pe care și-o recunoștea poetul.

Caietul de versuri, ce ne apropie numele, cuprinde producții poetice necunoscute sau parțial cunoscute, încredințate tiparului de către posesorul lor, doctorul Ion Donoiu.

În luna mai 1980 doctorul... i-a solicitat lui Nichita scrierea unor poezii „speciale”, cărora le-a fixat și

titlul și pentru care a promis un „onorariu”, cu plata în monedă antică. Tranzacția a fost concepută ceremonios, părțile onorîndu-și obligațiile „contractuale”, întărite cu semnăturile de rigoare. Juriștii vor găsi și un viciu de procedură: în paragraful final al documentului în cauză, Nichita vorbește de „dreptul de autor”, după ce, în fraza penultimă, pomenea de un ciclu de versuri „dăruit”.

Lui Ion Donoiu și soției sale Viorica, li s-au încredințat un semn mai mult de iubire nichitiană, și paginile iscusit caligrafiate s-au adăugat celorlalte comori ale casei: toarte de amforă, capete de tanagre, monede rare.

După ce moartea a frînt triunghiul nostru numismatic, prin dispariția lui Nichita, doctorul și-a reamintit de eficacitatea „comenzii sociale”, solicitîndu-mi și mie, în 1985, un grupaj de versuri (recoltă de-o zi), pe care m-am grăbit să-l compun, spre a reface măcar pentru noi clipele unice ale unei prietenii marcate decisiv de neștearsa amintire a Marelui Blond.

Demn de prețuit (valoare exclusiv sentimentală), caietul acesta devine o adevărată lacră în care, după ani lungi, ne așteaptă scrisorile lui Nichita, cel care – o

vorbă a lui – fără prieteni nu putea trăi la fel. Îi regăsim verbul, istovitoarea inteligență, sîntem iar sub vraja tuturor darurilor ce i-au împodobit viața atît de puțină, și regăsim, chiar și în curgerea nervoasă a unor improvizații fără pretenții, nedisimulat, fiorul premonitor al morții.

Ca toate „jocurile” lui Nichita, și acesta are o penumbră de lacrimi.

Încă îl visez.

Încă mă luminez, așteptîndu-l, deși sînt sigur că așteptarea îmi va fi zadarnică; doar sub ochii mei s-a sfîrșit, zdrobit de ploaia meteoriților.