un fel de „Dead Poets Society”, în care se citea literatură de cea mai bună calitate, se făceau spectacole de poezie și muzică, se bătea la porțile (Doamne, atît de încuiate!) ale revistelor literare și editurilor din epocă.

N-aș fi putut începe altfel prefațarea poemelor din această carte. Pentru că ele aparțin unui timp, aparent, vetust dar care a însemnat enorm pentru literatura română de atunci (lucru despre care astăzi se vorbește din ce în ce mai puțin!), în care plutea de-adevăratelea „duhul poeziei peste oameni și case”, cum avea să spună Nichita Stănescu mai tîrziu.

Nicolae Pavel avea în el acest duh. Îl moștenise de undeva. Sau poate venea din copilăria lui de pe Coasta Brezei, unde războiul, care abia se sfîrșise, nu-și lăsase la vedere urmele, sau poate din hoinărelile sale pe străzile înguste și misterioase ale tîrgușorului ăstuia pe unde își purtaseră pașii scriitorul Mihail Sebastian, actorul Ion Manolescu, ori pictorul B'Arg. Sau poate de nicăieri, pentru că despre lucrurile astea e bine să nu cauți să știi prea mult…

Poezia lui Nicolae Pavel ilustrează cum nu se poate mai bine epoca aceea în care se scria poezie ca și cum fără asta ar fi urmat sfîrșitul lumii. Desigur, ca și

astăzi, veleitarii erau prezenți în număr mare în viața literară, dar atunci poeții chiar se luau în serios, aveau, adică, un fel de a scrie ultimativ, vital, amintind parcă de poezia expresioniștilor.

Absolvent de filologie, student al unora dintre cei mai interesanți intelectuali ai vremii (Al. Piru, Boris Cazacu, printre alții), Nicolae Pavel avea să-și scrie poemele doar pentru a le citi la Cenaclul Lyra al Casei de Cultură din Breaza sau în alte „adunări” scriitoricești, chiar dacă revistele literare la care mai trimitea din cînd în cînd grupaje poetice îl încurajau cu celebra (pe atunci) zicere „este bine, mai trimiteți!” N-a mai trimis. A scris pentru el. S-a eliberat prin poezie de obsesiile și de nălucirile sale.

În anul 1984, emigrează în Israel. Nu pentru că i se întîmplase ceva rău aici, ci pur și simplu pentru că dorea să schimbe ceva în viața lui și a familiei. Aici a continuat să scrie și a publicat două culegeri poetice care nu au fost ocolite de critici.

Prima dintre ele, „Ca după o lungă absență” are parte de o foarte bună primire în lumea literară de aici, iar în publicația de limbă română „Viața noastră” din Tel Aviv, criticul Elena Esther Tacciu scrie, printre altele: „E adevărat că materia acestor „spuneri” coboară în solul țării cu anotimpuri, zăpezi, cai,

busuioc, case cu prispă, universul poetic fiind de consistență blagiană. Vrem să spunem universul ruralității române, deși aici, la Nicolae Pavel, acest univers este într-o transcripție lirică total diferită. Să-i facem o vină din faptul că aceasta e materia sa poetică, și că gîndurile sale despre viață, moarte, dragoste, căutare de sine fuzionează cu metafora păsării și cîmpiei, a cailor și a anotimpurilor bine cunoscute nouă? Nu! (…) Prea-plinul fascinant al materiei poetice ascunde zborul păsărilor - transfigurarea, dar și sentimentul sfîrșitului, atunci cînd pasărea devine „oarbă”. La cumpăna celor două talgere ale existenței se află anotimpul simbolicei toamne, văzută în pasta culorilor românești. Fără a o putea retrăi, poetul află de existența ei („Am auzit că iar e toamnă/din alte lumi vin iarăși păsări/somnul de iarbă să și-l doarmă”). Senzualitatea autumnală cuprinde la Nicolae Pavel imaginea femeii „c-un desuet parfum de-ambrozii” și cu „sînii” care „dorm/lîngă iarba frivolă”, deveniți „pepeni prea copți” în mîna drumeților. E ceva din senzualitatea lui Barbu Fundoianu în aceste aparente pasteluri, de altfel, foarte personale: „mestecenii morți”, căderea frunzelor, dar și rodul rotund pentru pîntecul femeilor, împărțind „mere domnești de sub bluze răsfrînte”. Între Eros și Thanatos poetul veghează,

năpădit de frunze roșii ca de sărutări, curgînd din „ochiul” toamnei.”

Pentru ca numai după cîțiva ani să îi apară cea de a doua carte, „Sub soare și lacrimă de Capricorn”, despre care același critic literar avea să co menteze în presa de specialitate din Tel Aviv: „Nicolae Pavel ia în serios poezia, altfel spus se ia în serios pe sine însuși. Primul său volum, „Ca după o lungă absență”, apărut cu cîțiva ani în urmă, a avut un succes de stimă în cîteva din publicațiile noastre românești. Poemele lui de dragoste erau surprinzător de moderne, sobre, metaforele îndrăznețe și memorabile. În acest nou volum, confesiunile dureroase, încercările de a evada din temnița minerală, încercarea de a uita, se încheie cu întoarcerea în același cerc al singurătății. Natura, în acest fel, nu mai e descriptivă, picturală, consolatoare, ci un spațiu al simbolurilor, care sugerează întoarcerea poetului în același cerc esențial al despărțirii eterne de sursa vie a dragostei. Poemul care dă titlul volumului, „Sub soare și lacrimă de Capricorn” contopește configurarea eroului liric, dar și evocarea iubirii sale pierdute. Sinteză a viziunii poetice, textul reprezintă un monolog adresat iubitei spre a evoca acel „împreună” de odinioară. Imaginea dragostei trecute se reface din interior, căci Nicolae Pavel nu-și fixează evocările prin amănunt anecdotic.

Reiese un roman al sentimentului care trece de la „cuvintele de turtă dulce” la „strigătul lemnului și al porțelanului spart”. Ceea ce fusese, era lumina furată, de care poetul este „prădat”; altădată perfectul sentiment se concentrează în inocența „soarelui alb, furișat peste iarba albastră”. Dar același alb poate sugera funebrul frig al iernii, „cîntec început și sfîrșit nicăieri”. Poetul este el însuși un simbol bivalent („sîmbure de pasăre”), pentru că posedă atît eul esențial, ascuns, cît și elanul expresiei, avînd geneza în dramele iubirii. Eternitatea acestui sentiment, transformat în muzică, înseamnă totodată eternitatea poeziei. Definiția ei, a poeziei, se resimte în acest vers: „muzica aceea dinăuntru, blestemata muzică ce mă străbate”.

...Blestemată, pentru că devorează.

Consider cartea lui Nicolae Pavel cea mai interesantă apariție lirică din ultima vreme.”

Astăzi, poetul uitat, se întoarce acasă, „ca după o lungă absență”, aducînd prin această carte parfumul unei epoci în care oamenii chiar credeau în poezie și în destinul ei de a face lumea mai frumoasă.