Cuvânt înainte

Mihai Vasile

La prima lectură a acestei cărți am avut reacția unui tânăr intelectual care descoperă un alt fel de a construi o ficțiune.

O intertextualitate calmă pe alocuri, bruscă și surprinzătoare în alte locuri m-a făcut să mă poziționez de partea celor care încă mai cred în generația beat, în folosirea tehnicii cut-up ca substanță și tehnică narativă. Un conglomerat de întîmplări, de personaje, de locuri și fapte care îmi forțau memoria și mă puneau în situația de a le recrea cu instrumentele cititorului modern: imagini au ralenti, chipuri fulgurînd dintr-o secvență în alta, reluări insistente a unor detalii, întreruperile de ritm, suprapunerile elementului autobiografic pe canavaua ficțiunii impregnată de elemente ale unei reverii, impregnată de puritate sau, din contra de sordid și, pe alocuri, de pasaje ale unei degenerări umane accentuate, întoarcerea paginii citite cu teama că îmi scapă ceva și că trebuie reluată lectura cu pricina etc. etc.

Așa cum ne-a obișnuit cu celelalte două cărți apărute în România – „Ca după o lungă absență” (poezie) și „Trepre spre cer” (proză), Nicolae Pavel își folosește cu o îndeletnicire de maestru forța evocatoare, metafora simplă și percutantă, dialogurile (mai ales, cele interioare, reflexive, memoriale).

La a doua lectură (poate mai atentă, poate mai aplicată) cartea mi-a evocat însă altceva, mult mai interesant, mai bogat în semnificații, mai elaborat, mai plin de sens...

Structura narativă complicată a cărții, chiar dificilă uneori, crează un fel aparte de apetit de lectură, adică nu poți trece ușor peste detalii, nu poți pasa unele sintagme care fac deliciul conflictelor dramatice, nu poți confunda lectura acestei cărți cu o lectură de vacanță, n-o poți citi, adică, relaxat pe un șezlong la umbră... M-am trezit deodată că vreau să găsesc în biblioteca din cabinetul meu „The Alexandria Quartet” a lui Lawrence Durell, carte care a marcat profund generația mea chiar și în anii în care apăreau doar fragmente în revista Secolul XX, în prezentarea impecabilă a lui Dan Grigorescu, un împătimit al acestui excepțional autor american. Mi-am spus că, iată, aceasta este o filiație mult mai interesantă a cărții lui Nicolae Pavel. Astfel încît am ignorat propunerea

insistentă a autorului (chiar în interiorul romanului său) de a face o legătură cu „Craii de Curtea Veche” a lui Matei Caragiale, carte cu care, desigur, acest roman se învecinează benefic.

Totuși, întorcîndu-mă către Durell și recitind pasaje chiar la întîmplare am avut această bucurie de a pune romanul lui Nicolae Pavel pe această linie deschisă de opera lui Durell.

Afirm lucrul acesta și pentru că am convingerea că astăzi nu mai este nimic nou sub soarele... literaturii, dar și pentru că există temerari care forțează limitele actului narativ așa cum o face Nicolae Pavel în această minunată carte.

Cartea aceasta este – așa cum ne-a obișnuit autorul – atipică.

Aș exclama fără să mă înșel prea mult: „Astăzi nu se mai scrie proză așa!” Dar aș adăuga imediat, pentru a nu crea confuzie, că nu se mai scrie astfel pentru că este riscant, pentru că cititorul de astăzi este mai comod decît cel de acum mai bine de o jumătate de secol, pentru că astăzi se povestește repede și selectiv – chiar cinematografic, aș spune –, pentru că lumea s-a schimbat în ritmurile ei vitale, sociale, intelectuale...

„Nu privi adânc apa...” sparge cu o nonșalanță

uimitoare aceste bariere ale modernismului forțat pe care-l trăim astăzi și ne pune în oglindă cu noi înșine, relatându-ne un fel de material autobiografic (recunoscut de autor ca atare) prin care ne recunoaștem, prin care facem un exercițiu de anamneză a propriilor reacții și trăiri.