Derulează pentru mai multe

Trepte spre cer

Nicolae Pavel

Cartea cărților de dragoste

Mihai Vasile

Dacă răsfoim un dicționar (oricare) al limbii române, constatăm că la cuvîntul carte apar, printre multe alte definiții, și acestea: s. f. act, catastif, document, scrisoare, dovadă, epistolă, hârtie, hotărâre, izvor, înscris, poruncă, răvaș, registru, scriere, tipăritură, volum etc. etc

Ce altceva este această nouă carte a lui Nicolae Pavel decît o sumă de „cărți”, adică de scrisori, acte, înscrisuri, dovezi, izvoare, porunci, scrieri etc., toate într-un extraordinar regim emoțional… și care sfîrșește, iată, într-un volum, într-o tipăritură.

„Trepte spre cer” este o carte atipică, la granițele dintre jurnal, confesiune și proză scurtă. Desigur, s-au mai scris asemenea cărți (în mod special J.P. Sartre, dar și Mihail Sebastian, Jules Renard, Nicolae

Steinhardt, Jeni Acterian, Julien Green și mulți alții), dar această carte nu vorbește despre o epocă, nu pomenește nume care au marcat într-un fel sau altul memoria scriitorului (în afară de cîteva, amintite în treacăt: Nichita Stănescu, Regele Mihai, ori actorul Eusebiu Ștefănescu…), ea depune mărturie despre cît și cum se rînduiește o viață, despre cît și cum o dragoste năprasnică se așază într-o viață de om, născînd la rîndul ei atîtea alte iubiri, despre cît și cum o amintire rămîne atît de vie încît, repetată devine un straniu adevăr, despre cît și cum cuvintele, ah, cuvintele! devin palpabile, au miros și se întrezăresc la orizont…

Aș fi putut să argumentez cele scrise mai sus cu citate din această tulburătoare carte. Dar ar fi de prisos, doar și pentru măruntul fapt că nu sînt critic literar dar și că prin acest gest aș putea să răpesc inevitabila placere a lecturii.

Pe mine m-a tulburat încă de la prima lectură, curata limbă română cu care Nicolae Pavel și-a scris cartea. După mai bine de treizeci de ani petrecuți atît de departe de locurile natale, într-o limbă și o cultură atît de deosebite față de cele din care provenise, cel care ne face părtași la aventura intimă din această

carte scrie cu minuție și cu o plăcere vizibilă, greu de ascuns…*

Am numit-o „cartea cărților de dragoste” pentru că, în toate paginile acestei cărți, această emoție aproape cosmică pe care o numim dragoste este atît de prezentă, în ciuda faptului că uneori se ascunde în spatele cîte unei amintiri, a unui gest, a unei întîmplări.

Și mai e ceva. Un lucru pe care l-am descoperit la a doua lectură. Cartea pare decupajul unui film. Un film cu elipse misterioase, cu întoarceri mai domoale sau mai spectaculoase în timp, cu proiecții către un viitor întrupat în copii copilului său, cu personaje fulgurante ori, din contră, așezate temeinic în prim plan. Se întîmplă lucrul ăsta și pentru că autorul vrea să-și lase drept mărturie propria viață cu toate ale ei. Din această pricină nu scrie un roman (ah, banala zicere „viața mea e un roman”!) ci scrie acest decupaj bine ritmat și atît de savuros la lectură, cît și pentru că autorul vrea să sugereze că este la ora bilanțului, că toate aceste fulgurări ale memoriei sînt precum imaginile de film ale muribundului, atunci cînd pare că totul începe cu prima amintire, aceea a „moșului” – tatăl bunicului său – și se sfîrșește cu cea neclară, învăluită în ceață și mister a celuilalt moș, căutat din

cînd în cînd de-a lungul cărții, sub forma unui Dumnezeu foarte personal cu care se ceartă sau se împacă, pe care-l întreabă sau de la care așteaptă explicații și răspunsuri…

Într-un fel, această carte survine atît de fericit unei alte cărți a lui Nicolae Pavel, apărută la Editura Libertas din Ploiești în anul 2013, o carte de minunate poeme scrise și ele în îndelungul său exil în Țara Sfîntă, carte care poartă un nume atît de elocvent: „Ca după o lungă absență”.

Împreună, aceste două cărți stau mărturie unui fel foarte personal de a scrie literatură, așa cum se poate lesne observa din lectura lor, dar par și confesiuni ale unui om cu un destin aparte.

Este cartea cărților de dragoste, o dragoste continuă și aparent neîntreruptă de nimeni și de nimic…

Nicolae Pavel
Trepte
(fragmente)

Prima treaptă spre cer

Strada îmi ieșea parcă din cele două buzunare. Era pavată cu sâmburi de caise și prune vinete. Mirosea a țuică fiartă și a frunze de cimbru. La capăt avea un sens giratoriu care nu ducea nicăieri. Doar poate înapoi. Și am început să îmi caut copilăria...

A zecea

Colivia stătea agățată de trunchiul mesteacănului cu tâmplele albite de vreme. Era goală și nici o pasăre nu îi călcase pragul. Tristă, colivia era ca o închisoare părăsită plângându-și ultimii condamnați A mai trecut un timp și într-o zi a intrat în ea o pasăre, apoi alta, apoi încă una și colivia s-a umplut până la refuz. Ultima a închis portița și astfel închisoarea avea din nou alți condamnați, alte păsări. Iar mesteacănul a mai îmbătrânit cu un cerc...

A douăzeci și noua

De ce scriu? Pentru că sunt un om liber. Și nu am secrete. Cuvintele pe care le aștern pe aceste foi de hârtie nici nu există, de fapt. Sunt doar o închipuire a voastră în încercarea de a vă regăsi. Eu vă dau doar un deget și voi fi bucuros să-mi luați întreaga mână. Cu ea veți putea scrie tot ce eu nu am fost în stare să scriu. Și sunt atâtea de scris...

Patruzeci și patru

Prin nouăzeci și cinci, la Viena, am urcat până în vârful turnului bisericii Sf. Ștefan. Adică trei sute treizeci și trei de trepte. Pe care le-am și coborât apoi. Senzația a fost fantastică. Urcând, simțeam că mă apropii de cer. La coborâre pământul parcă mă trăgea în pântecele lui. M-am trezit alături de biserică pe o piatră mâncând un vurșt și bând o bere vieneză. În jurul meu erau doar trepte care urcau, urcau și mă ademeneau. De atunci urc mereu treptele mele încercând să ajung la cer...

Patruzeci și șapte

De aproape șaptezeci de ani ne respectăm înțelegerea. Eu nu te-am hulit, nu te-am deranjat. Nu te-am iubit, dar nici nu te-am urât. N-am intrat în sălașurile tale decât atunci când m-ai chemat să-mi iau rămas bun de la cei aleși de tine. O dată, sau de două ori am fost și la momente mai fericite când doi tineri și-au jurat credință. La rândul tău, tu mi-ai luat doar pe cei dragi. Mamă, Tată, Frate, Prieteni. Dar nu te-am condamnat. Îți făceai doar datoria. Ridicam, uneori, privirile spre tine și te întrebam „de ce, Doamne, tocmai pe ei?” Apoi tăceam. Iar acum, când știu că mi se apropie sorocul aș vrea să te rog să mă chemi la tine în liniște, fără tam-tam și gălăgie. Să plec așa ca și cum nici n-aș fi fost. Și nu mi-i aduce prea repede pe cei dragi rămași pe pământ. Îți promit că îi voi aștepta oricât de mult va trebui. Pentru mine timpul nu mai are nici o importanță...

Optzeci și cinci

În acest pumn de țărână voi semăna ultimele cuvinte rămase de la tata. Ai grijă de sora ta, nu pune totul la inimă. Și o înjurătură pe care abia mai târziu am înțeles-o. Mâine, iubito, am să mă nasc din nou și voi mirosi a iasomie și bălegar. Vino să culegi de pe mâinile mele, de pe buze, de pe tălpile înroșite, din paiele ieslei pâinea și sarea cea de toate zilele...

O sută doisprezece

Și ce-aș mai putea lua cu mine? Desigur, imaginea chipului tău alături de câteva mărturii ale marii noastre iubiri. O felie de cozonac, o cană cu vin și frâul calului pe care l-am dorit toată viața. Două, trei cântece de petrecere, o fotografie de familie, un fir de frezie, o batistă albă, câțiva bănuți de argint și cuțitul de vânătoare cu prăsele din corn de cerb. Cred că e destul. Și mai știu că șoaptele tale de iubire mă vor însoți până la capăt...

O sută nouăzeci și două

Dormi... Îngerii verzi îți păzesc somnul ca niște soldați credincioși. La capul patului, pe fotoliul de lângă măsuța de scris eu te veghez. De zeci de ani, de sute de ani veghez liniștea și odihna ta. Dar în noaptea aceasta voi pleca. Iar mâine, când te vei trezi, vei găsi pe măsuța de scris ultima mea scrisoare de dragoste. Și nu fi tristă pentru plecarea aceasta. Mă duc doar să-ți pregătesc cafeaua. Și oricum, te aștept...

Două sute doisprezece

Într-o seară m-ai rugat să-ți povestesc despre copilăria mea. Am început să desfac nodul batistei decolorate. Mâna îmi tremura puțin și tu priveai fascinată acest mic ritual nevinovat. Îmi strânsesem copilăria între colțurile batistei atunci, de mult când am plecat de acasă hotărât să cuceresc o lume pe care o vedeam strâmbă și nedreaptă. Uite, aici e un copil cu piciorele goale. Da, da, copilăria mea a fost o copilărie desculță. În mijloc, tata și mama - mire și mireasă. Eu aveam deja vreo patru ani. Mai încolo, bunicii, casa bătrânească apoi fratele meu. Și sora mea. El a plecat

pentru totdeauna, iar ea e undeva departe, departe. Sus e cerul acela albastru și înstelat al locurilor unde m-am născut și crescut. Te-am privit și ți-am văzut nedumerirea din ochii mari și puțin triști. În batistă mai erau câțiva sâmburi de prună, o frunză de nuc uscată și o fotografie îngălbenită și ruptă pe margini. Prima și singura dovadă a unei copilării fantastice adunată între colțurile unei batiste decolorate...

Două sute treizeci și cinci

Eu am să mor noaptea. Ca străbunicul care, sătul de viață i-a spus celei de a patra neveste că se duce să moară. S-a primenit cu straie curate, s-a așezat pe laviță și a plecat. Eu am să-mi pregătesc de cu seară cele necesare. În locul celor patru buline, pregătite cu grijă de tine, pentru colesterol, tensiune, subțiatul sângelui și împotriva durerii de mijloc îmi voi umple o cană de vin roșu și alături o țigară de foi. Nu mi-au plăcut niciodată țigările de foi, dar pentru că e o ocazie specială voi pufăi zâmbind pe sub mustață și voi sorbi cu plăcere ultima cană de vin. Poate că mă voi ruga sau închina. Dar nu prea știu de ce și cui. Rămâne să mă mai gândesc. Poate...

Două sute cinzeci și trei

Și-am să mi te fac o casă și am să trăiesc toată viața în ea. Dacă aș vrea te-aș face râu și te-aș trece înot în fiecare zi, îmbătându-mă cu răcoarea ta binefăcătoare. Bătăile inimii tale ar intra în trupul meu, întinerindu-l...

Două sute șaizeci

Între ieri și azi noaptea cu picioare strâmbe, mâini zbârcite și pătate de sânge. Ieri mi-am omorât amintirile și trecutul. Am lăsat numai data de naștere a mamei și prenumele tău. Azi mă plimb liniștit prin camera goală și mă uit la pereții albi pe care voi scrie o nouă poveste. Între ce a fost și moarte trebuie să mai fie un strop de viață...

Două sute șaizeci și șase

Da, da, cred că a venit timpul să mă opresc aici. Știu, îți promisesem să încercăm să mai urcăm, încă o dată cele trei sute treizeci și trei de trepte, ca atunci, de mult la Catedrala Sfântul Ștefan din Viena. Dar am

cam obosit, am cam îmbătrânit. Trupul și mintea au ostenit, iar treptele urcate au lăsat urme adânci. Și apoi, trebuie să încep să mă pregătesc. Cineva, acolo sus mă așteaptă și nu pot să îl dezamăgesc. I-am cerut o păsuire și după ce și-a mângâiat câteva momente barba, a fost de acord. Chiar dacă, în viață nu prea l-am căutat. Te aveam doar pe tine, pe tine și dragostea pentru tine. Cred că mă va înțelege și mă va ierta. Și-mi va ierta și puținele păcate săvârșite aici, pe pământ. Acum sunt trist. Viața asta s-a scris prea repede și n-am apucat să termin tot ce am început și am visat. Și nu te-am iubit îndeajuns. Dar cred că am lăsat ceva în urmă și sunt mulțumit că are cine să-mi continue lucrarea. Drumul n-a fost ușor, dar sunt fericit că l-am făcut împreună. Totuși, îmi spui, poate am mai putea urca și alte trepte, poate mai e, încă timp să încercăm să ajungem acolo, sus, mai aproape de cer.

Încet, încet s-a lăsat întunericul peste banca noastră de mesteacăn. Între noi pasărea tăcerii s-a cuibărit tristă și obosită. De nicăieri un copil se oprește lângă noi. Ne privește sfios și mirat. Bună seara, zice el, și pleacă mai departe spre același nicăieri sau către prima lui treaptă spre cer...