au notat în caiete ascunse cu îndărătnicie, cele cîteva lucruri pe care le-au considerat importante în devenirea lor ca intelectuali.

Oximoronul din titlul acestei cărți, face și mai misterioasă această mărturisire a unuia dintre cei mai îndrăgiți dascăli ai învățămîntului prahovean.

Născut la Abrud, în tulburătoarea țară a Moților, în anul 1939, profesorul Oliviu Găzdac, „rătăcește”, prin forța împrejurărilor, în „Regat”, și rămîne aici o viață, construind cu răbdare și tenacitate o idee despre menirea de profesor, departe de lumea sa natală care-i va rămîne, însă, pentru totdeauna un reper, un termen de comparație, o „insulă din ziua de ieri”, ca să-l cităm în treacăt pe Umberto Eco. În lumea Abrudului, cu vîlvele ei plutind în povestiri și vise, cu eroii săi legendari, unii cu nume de rezonanță istorică, alții intrați în folclor și fixați acolo pentru rostirile tainice la gura sobei, în lumea aceasta, deci, copilul, despre care ne povestește cu atîta nostalgie autorul, se așază în timp, în spațiu și în propriul destin. Dar, așa cum ne mărturisește, „cînd scrii un remember pendulezi între două impulsuri contradictorii: pe de o parte tăinuirea, pe de altă parte dezvăluirea”, scriitura sa este învăluită de acest binom șovăitor, care face ca lucrurile despre care ne povestește să fie la limita

nebuloasei, ca într-o tușă impresionistă, cînd contururile se amestecă unele în celelalte, iar natura însăși se contopește cu ființa care o contemplă...

Profesorul Oliviu Găzdac și-a făcut toate aceste notații cu un sentiment anume. Acela care ne pîndește, la o anumită vîrstă, pe toți. Să depună mărturie. Să mărturisească, adică, în fața propriului destin ce și cum a trăit. Să-și asume cu modestie bătăliile cîștigate și, la fel, ceea ce a ratat, tocmai pentru a fi savurat pe deplin ceea ce viața i-a dat. Dar notațiile domniei-sale au și acel iz de sertar închis cu cerbicie pentru ceilalți. Ca și cum n-ar exista nici o intenție de a fi citite vreodată de altcineva. De aceea sînt pasaje, în cartea aceasta, în care „vorbește” mormăit, mai mult pentru sine, ca și cum și-ar cere iertare că scrie...

Moț autentic, Oliviu Găzdac se așază în fața noastră cu trăirile sale, cu întîmplările vieții sale, spuse domol, cu farmec, cu umor dar mereu cu ochiul la sertarul pe care ar vrea sa-l închidă atunci cînd i se pare că s-a confesat prea mult.

De altfel, mărturisesc faptul că mi-a luat mult timp pentru a-l convinge să-și revadă notațiile și să le facă o carte. Iar, din momentul în care a acceptat să facă lucrul acesta cred că nu a fost convorbire telefonică în

care să nu pună nelipsita întrebare: „Chiar crezi că merită să fie toate astea o carte?”

Da. Am crezut cu tărie că toate acestea pot fi o carte. O carte despre devenire. O carte despre o existență exemplară de dascăl dăruit menirii sale. Citind hîrtia pe care și-a înșirat isprăvile, locurile și instituțiile prin care a trecut (multe dintre acestea apar, în filigran, și în carte) nu mi-am putut reprima sentimentul că domnul profesor și-a făcut meseria de dascăl în cele mai variate medii școlare cu putință: profesor la gimnaziile din Inotești și Tîrgșorul Nou, la Liceul Agricol din Valea Călugărească, la Grupul școlar al Uzinei „1 Mai” din Ploiești, la colegiile naționale „Mihai Viteazul” și „Ion Luca Caragiale” din Ploiești, la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești... A fost director adjunct și apoi director al, pe-atunci, Liceului „Ion Luca Caragiale” și, spre sfîrșitul carierei, inspector de specialitate (limba și literatura română) la Inspectoratul școlar Județean Prahova. Practic, a fost, așa cum mărturisește și în cartea de față, în toate cotloanele acestui județ, a văzut și a întîlnit oameni așa cum poate o făcea în copilăria și adolescența sa prin locurile Apusenilor. A fost, tot acest periplu al domniei-sale pînă la ieșirea sa la pensie, ca o întoarcere continuă, nostalgică și plină de sevă la

„obîrșie”, semn că nu l-au părăsit niciodată principiile de viață trăită deplin cu care a fost „aruncat” în lume de către cei care i-au dat viată și destin... De aceea, deloc întîmplător, această carte se închide cu o scrisoare către un fiu aparent abstract și general, de tipul „Învățăturilor cuiva către fiul său” de Nichita Stănescu. O scrisoare patetică și uluitoare, care pare adresată miilor de elevi care i-au trecut prin biografie, pe care i-a ridicat cu ochii către cele folositoare vieții și sufletului…

...Această carte este una a mărturisirii.

Profesorul Oliviu Găzdac a deschis pentru putin timp sertarul cu notații făcute de-a lungul unei vieți, iar eu i-am pierdut cheia cu care ar fi vrut să-l încuie. Poate definitiv. De aceea cartea aceasta este una specială, în care „le temps pour vivre” a devenit „le temps pour témoigner de vivre”...

Notă.

Am adăugat acestei cărți desene ale uneia dintre cele mai interesante pictorițe din perioada interbelică. Am numit aici pe Florența Pretorian. Aceste desene văd pentru prima dată lumina tiparului, ele fiind conținutul unui caiet din anii 1926-1927, pe care mi l-a

încredințat spre păstrare și aducere aminte, în anii șaptezeci, colecționarul Nicolae Bărăscu, prieten apropiat al artistei. Desenele au fost făcute în periplul acesteia în Ardeal și, în special, în țara Moților...

*Albert Camus, „Noces” (Nunta), Ed. Gallimard, 1959

Cea dintîi datorie a ta este să fii fericit. Fiecare, la timpul lui, a plecat în căutarea fericirii. „Fericirea… Nebun este acela care o caută și mai nebun este cel care spune că a găsit-o” - am citit undeva. E adevărat și nu e pe deplin adevărat. (Din păcate nu mi-am luat doctoratul în acest domeniu.) Este dificil să o găsim în noi și imposibil să o aflăm aiurea.

Mai bine să te întrebi de ce e bine să faci binele. Nu neapărat pentru că s-ar putea să ți se întoarcă cîndva. „Poți să faci binele, pentru că asta își dă starea de bine. E sensul însuși al unei vieți, în fără-de-sensul general al vieții.” (Gabriel Liiceanu)

Despre mitul fericirii prin iubire, care n-a încetat să moară și să renască, am „tăinit” (cum spun frumos țăranii de aici) altădată. Ce mai e de spus? Iubește simplu, naiv, limpede și curat. Naiv, limpede și curat, ca în „Cîntarea Cîntărilor”. Ca pe o slujbă de duminică într-o biserică de lemn.

Despre mine nu-ți pot spune decît că îmbătrînind nu încerc „să adaug vieții ani, ci viață anilor”.

Am crescut în Munții Apuseni. Mi-au umplut sufletul de toată frumusețea naturii și a oamenilor. De acolo am învățat în ce constă comoara unei zile: un pom, o pasăre, o vorbă bună, un zîmbet, un petic de cer.

Dramatic este decalajul firesc din punct de vedere biologic dintre trupul care dă semne de schimbare și sufletul care nu vrea să îmbătrînească. Așadar, problema nu este că îmbătrînim, ci că rămînem cu sufletul tînăr.

În livada noastră, mereu cu capul în păsări și „contemporan cu fluturii”, încerc să prind cuvinte și idei, cu privirea ațintită spre o lumină viitoare.

Aici natura îți vorbește. E în noi. E sinceră și înțeleaptă. E întotdeauna serioasă și are întotdeauna dreptate. N-are trecut. Numai noi avem un prezent al trecutului. Prezentul ei e veșnic.