Mi-am amintit toate acestea, în urmă cu cîțiva ani, mai precis în primăvara anului 2007, cînd la ediția din acel an a acestui minunat festival al artelor care se cheamă „Nichita la echinocțiu” am „construit” un spațiu pentru memoria celor doi poeți care ne-au marcat atît de mult: Nichita Stănescu și Ion Stratan.

Întîmplarea, cea care a dus de altfel și la scrierea acestei cărți, a făcut să împrumut de la secția „documentar” a Bibliotecii Nicolae Iorga cele cîteva cărți care aveau autografele lui Nichita Stănescu către Ion Stratan, și pe care acesta din urmă le dăruise cu o generozitate greu de imaginat, avînd în vedere excepționala lor valoare afectivă.

Răsfoindu-le, am descoperit cu o imensă uimire adnotările lui Nino Stratan făcute pe marginea unui capitol din „Respirări”-le lui Nichita Stănescu. Capitolul se numește „Dintr-un abecedar marțian” iar ceea ce poartă paginile acestea acum, adică textul tipărit al maestrului și adnotările și sublinierile aproape frenetice ale discipolului, se constituie într-un detaliu de istorie literară. Răsfoindu-le atunci, în singurătatea camerei în care proiectasem acest spațiu al memoriei pentru cei doi poeți dispăruți, mi-am amintit cu destulă claritate și întîmplarea care, prezumtiv, a dus la aceste adnotări. Era, cred, în

toamna anului 1998, cînd l-am întîlnit pe Nino Stratan care se îndrepta către Biblioteca Nicolae Iorga, cu mersul său greoi, legănat, dar care mai păstra încă ceva din eleganța sportivului de performanță care fusese în tinerețe. Nu-l mai văzusem de ceva vreme așa că, pentru cîteva minute, ne-am așezat la un mic taifas, bucuroși de revedere. După cele cîteva nimicuri spuse în grabă, mi-a destăinuit că merge la bibliotecă să recitească una din cărțile lui Nichita Stănescu, pe care le dăruise încă din anii optzeci acestei instituții. Nu l-am întrebat nimic un timp, așa că tot el a continuat: Vreau să recitesc „Respirările”. E acolo ceva care nu-mi dă pace...

...Abia după moartea sa, survenită în toamna anului 2005, am avut puterea să scriu despre ceea ce nici Nino Stratan nu îndrăznea uneori să vorbească, dar care îl sufoca din timp în timp, și anume faptul că, dintre toți poeții generației sale, el purta cel mai mult și mai greu moștenirea nichitiană. Se lupta cu această moștenire tocmai pentru că, dintre toți cei care trăiseră într-un fel sau altul în „respirația” lui Nichita Stănescu, lui i se potrivea cel mai bine și mai fecund matricea nichitiană. El era, așa cum i-a și spus-o Nichita la un moment dat, „alesul”. Pentru Nino Stratan, la acel moment al sfîrșitului de secol

douăzeci, moștenirea aceasta devenise deja o povară...

...Acestea au fost faptele...

Cînd am citit și recitit acest capitol, adnotat și subliniat cu atîta migală de Ion Stratan, am avut brusc revelația că aici este deja un moment de istorie literară. Că nu este onest ca doar eu să știu acest detaliu. Dar, mai ales că, în felul lui, gestul prietenului meu putea să însemne și altceva... Nu-mi era clar ce anume, dar un gînd mi-a dat de atunci tîrcoale...

Nefiind un specialist în critică și istorie literară, nu m-am hazardat în a face supoziții sau a emite interpretări sau judecăți. M-am gîndit, atunci, că doar cineva care să nu fie legat emoțional de cei doi poeți poate să analizeze acest „caz”, poate să facă lumină în acest gest al lui Ion Stratan. Așa se face că am apelat la tinerele mele studente și prietene, Andreea Mihalcea și Elena Enișor, două tinere cu reală vocație de filolog, prima - o excelentă poetă, laureată a unor prestigioase concursuri literare naționale, iar cea de a doua - una dintre figurile cele mai cunoscute la olimpiadele naționale de literatură, recunoscută pentru felul în care abordează fenomenul literar românesc. Le-am propus celor două tinere scriitoare să analizeze acest fapt literar, le-am pus la dispoziție toată opera lui Ion

Stratan, pe care o aveam de la acesta cu autograf (fapt important pentru descifrarea scrisului nu tocmai lizibil al acestuia), precum și toate detaliile de care dispuneam în ceea ce privește relația literară și de prietenie dintre cei doi poeți. Concluziile la care au ajuns cele două autoare au fost uimitoare. Chiar dacă n-ar fi adevărate și tot ne-ar uimi. Pentru că cercetarea a fost extrem de minuțioasă, textele au fost comparate și evaluate ca într-un laborator, iar concluzia, deloc străvezie, a fost aceea că Ion Stratan a putut să se „elibereze” de maestrul său tocmai recitindu-l, tocmai analizîndu-i acestuia ideile, nălucirile, străfulgerările de genialitate, cu ochiul și mintea poetului matur care era la ora adnotărilor.

Chiar dacă această carte se oprește doar la nivelul supozițiilor, chiar dacă au rămas în suspensie încă multe aspecte la care s-ar cuveni ca autoarele sau, poate, altcineva să revină, chiar dacă ea trădează emoția începutului de drum pentru cele două tinere autoare, îmi place să cred că acest mic detaliu de istorie literară va face ca poezia lui Ion Stratan să înceapă să fie mai cunoscută și mai iubită.

Asociat constant și exagerat cu maestrul său, Ion Stratan a scris o poezie care definește nu numai o epocă literară (îndeobște cunoscută ca fiind a

„optzeciștilor”) ci și o conștiință literară, o mărturie a unui poet convulsionat de timpul în care a trăit, lucru confirmat, în parte, și de adnotările făcute acestor texte nichitiene. De altfel, este impropriu să le numim adnotări, în sensul de dicționar (însemnare, notă care explică, întregește un text; adnotație), pentru că ele sînt de fapt reflexii scînteietoare ale unei inteligențe aparte, ale unei nevoi aparte.

...Într-un fel, Ion Stratan s-a uitat în oglindă și, în locul chipului său, l-a văzut, încețoșat, pe cel al maestrului. De aceea, ca într-o poveste borgesiană, discipolul a încercat să scrijelească, să rîcîie cu febrilitate, uneori cu furie, dar tot timpul cu nevoința de a-și găsi și regăsi propriul chip…