România (una în anul 1968, iar cealaltă în 1992), oamenii pe care i-a întîlnit aici și care știau atît de bine limba franceză, încît această dublă negație, incorectă în limba franceză, i s-a părut... fermecătoare.

Autorul a fost surprins de apariția cărții, întrucît îmi trimisese dactilograma ei doar ca un semn al prieteniei care ne lega de cîțiva ani.

Într-o emoționantă scrisoare, la mai multă vreme după această apariție editorială, mi-a remis alte cîteva capitole pe care să le adaug cărții sale... și tot atunci mi-a sugerat să-i pun titlul „Călător în Șara Equinoxului”.

Cititorul acestei cărți va descoperi un excelent scriitor, un foarte fin observator al societății românești din primii ani de după 1989, dar și comparațiile uneori extrem de tăioase cu societatea franceză a acelor vremuri.

Cu un delicat simț al umorului și o fină ironie care se transformă, uneori, subtil, în autoironie, Roland Ménard scrie despre această experiență a sa la întîlnirea dintre două lumi, dintre două culturi, începînd cu anul 1945, an în care a întîlnit pentru prima dată România, întruchipată în cea care avea să-i devină soție...

Am hotărît să publicăm cartea aceasta acum, cînd, după o istorie de treizeci și trei de ani, Teatrul Equinox și-a închis definitiv porțile în anul 2013 (după ce a scris o pagină interesantă în peisajul teatral românesc), pentru că ni s-a părut firesc să mai adăugăm și această privire „dinafară” asupra istoriei și particularităților acestui teatru.

albească pe ici pe colo. L-am recunoscut imediat după fotografiile din voluminosul dosar cu datele despre viziunea sa asupra acestei montări pe care mi l-a trimis la Paris cu cîteva luni în urmă. Era Mihai Vasile, regizorul și directorul Teatrului Equinox.

Era pentru a nu știu cîta oară cînd mi se întîmpla să văd un chip într-o fotografie, iar atunci cînd chiar mă întîlneam față în față cu omul acela să nu mai pot așeza imaginea fotografică peste chipul real. Îl priveam pe acest tînăr artist, pe care aveam sentimentul că-l știu dintotdeauna, cu un ochi cercetător dar n-am avut timp prea mult să fac lucrul ăsta, pentru că ne-a prins curtenitor de brațe și, astfel, am traversat imensa sală cu coloane albe după care am pătruns în sala teatrului. M-am simțit ușor nesigur după ce am auzit ușa închizîndu-se în urma noastră. Sala era cufundată într-o lumină slabă, ca o ceață. Pe scena din fața noastră cîteva reflectoare luminau discret un decor prin care se puteau zări siluete hieratice mișcîndu-se ca într-un vis, însoțite de un fin zgomot de voci. Semiîntunericul dar și senzația unei neașteptate dezorientări în spațiu m-au făcut să mă opresc pe la mijlocul sălii. L-am rugat pe tînărul regizor să mă lase să mă obișnuiesc puțin cu locul, iar el s-a scuzat că nu a aprins candelabrele sălii, numai că eu și, aproape în același timp, și Elena l-am

rugat în șoaptă să nu facă lucrul ăsta...

Era atît de bine...

Mă simțeam, deodată, bine. Acel bine pe care ți-l dă sentimentul că ești înconjurat de ceva ce știi cu alte simțuri, un ceva care este, de fapt, o sală de teatru ca toate sălile de teatru din lumea asta. Am pipăit cu mîna stîngă speteaza unui scaun, după care m-am așezat. Cred că Elena și Mihai au făcut același lucru pentru că nu am mai auzit nici un zgomot de pași în preajma mea. Priveam decorul și discreta mișcare a siluetelor. Nu-mi dădeam seama dacă am întrerupt o repetiție sau dacă sînt doar niște preparative obișnuite înainte de repetiție.

Da, acesta era decorul pe care-l desenase Mihai, și ale cărui schițe mi le-a trimis deunăzi... Trăiam parcă un vis. Am scris „Poarta Infernului”, imaginîndu-mi în fel și chip locul, personajele, lumina și întunericul. Dar acolo, era un univers care se desfăcea molatec și blînd în fața ochilor mei. Deodată s-au aprins reflectoarele pe cele două mari podiumuri din stînga și din dreapta scenei. Fusesem avertizat de documentele din dosarul regizoral că cele trei ore de spectacol se vor derula în spații care se vor modifica la vedere. Acum, pesemne că maestrul de lumini își făcea probele pentru că luminile se schimbau de la un spațiu la altul. Am întors

capul în spatele meu. Elena mi-a atins ușor umărul. În lumina aceea difuză i-am zărit un zîmbet larg ca de copil la prima sa intrare într-o sală de teatru. Aș fi vrut să stau încă multă vreme acolo și să încep să-mi plasez personajele din dramă în meandrele acelei scenografii. Cu aceeași delicatețe, însă, Mihai ne-a invitat să traversăm sala, apoi și decorul pentru a ajunge în biroul său din spatele scenei. Nu m-am putut abține, la trecerea prin scenă, să nu ating cu vîrful degetelor pînzele ca de păianjen care coborau din înălțimea scenei, iar cu privirea, obiectele așezate ici și colo de actorii care au dispărut deodată ca și cum ceea ce văzusem eu nu fuseseră decît doar niște himere...

Trecuți dincolo, în lumea reală, printr-un hol scurt, am fost izbiți de lumina zilei care pătrundea în biroul directorului prin niște ferestre mari. O... dezordine agreabilă domnea în întreaga încăpere. Dosare, cărți, măști, obiecte viu colorate, o vioară pe jumătate ieșită din cutia ei. Tînărul meu prieten (oare îi pot spune astfel de aici încolo?) ne invită, într-un colț al acestei camere mari, spațioase și luminate, să luăm loc pe cele două fotolii aflate în jurul unei măsuțe cochete de lemn. Iese pentru cîteva momente prin ușa mare din cealaltă parte a biroului, se aud cîteva cuvinte parcă repezite către cineva de afară, o întreb pe Elena dacă a

înțeles ceva numai că ea este cu ochii pe pereții plini de afișe, fotografii, desene, planșe – un adevărat rai teatral.

Mihai intră, își trage un scaun în fața noastră și...

și deodată zîmbește larg ca și cum ar fi scăpat de cine știe ce corvoadă.

Îl privesc cu interes. Așteptasem atît de mult momentele astea încît aproape că nici nu înțeleg ce spune, în ciuda unei franceze limpezi, impecabile, acea franceză pe care noi francezii n-o mai rostim de mult. Ah, și mai e ceva la acest tînăr: desenează atît de elocvent cu mîinile în aer încît am impresia că spațiul este pentru el și mîinile lui un soi de loc de joacă preferat...

Mă trezește brusc din starea asta ceea ce ne spune, printre altele:

– Astăzi după amiază am pregătit pentru voi două studii de mișcare scenică ale actorilor mei pe temele din piesa ta, în decorul pe care l-ai văzut montat pe scenă.

Cum adică – mă întreb brusc impacientat – nu văd o repetiție? Aproape că îmi ies din gură primele sunete ale întrebării, dar mă opresc la fel de brusc pentru că nu știu ce înseamnă ceea ce ne propune Mihai. Îl las, deci, pe el să continue. Ne spune că ar trebui să

vedem aceste studii pentru că așa vom înțelege mai ușor particularitățile teatrului lor, viziunea regizorală a spectacolului după piesa mea dar și că așa vom cunoaște mai bine trupa și personalitatea fiecăruia dintre actori. Explicația mă relaxează brusc. Da. Așa este. Numai că e prima dată cînd aud așa ceva într-un teatru. Pe urmă revin iar întrebările. Adică ce fel de studii? Ca și cum mi-ar fi citit gîndurile, Mihai ne spune simplu:

– Așa cum ți-am transmis în mapa regizorală, am scris muzica și toată coloana sonoră a spectacolului ca pentru un film, iar studiile despre care v-am vorbit se vor desfășura fără texte ci doar pe fragmente din această coloană sonoră. Este vorba aici despre metaforele trupului și ale spațiului alterat de mișcarea lor, respectînd drama textuală...

Desigur, îmi figuram eu cîte ceva în minte, dar tot nu mi-era foarte clar ce se va întîmpla. N-am mai insistat. Discuția a alunecat apoi către piesa mea, către viziunea acestei trupe despre teatru, în general. Am privit fotografii de la repetiții, ne-a spus cîte ceva despre noua situație a teatrului în România după revoluție și-atunci, brusc, l-am întrebat:

– Pe vremea lui Ceaușescu, ar fi fost posibil să montați piesa mea? Chipul i-a împietrit pentru cîteva

clipe. Mi-a răspuns apoi, aparent, calm că nu. Doar că eu am insistat, în pofida privirilor tăioase ale Elenei:

– De ce?

– Pur și simplu... Pentru că în epoca aceea nici nu-ți putea trece prin minte așa ceva. Pentru că totul era înghețat în cultul unei singure persoane, a conducătorului și atît. Pentru că pentru el și camarila lui, cultura nu conta decît pentru a sluji acestui cult. știi? În ultimii ani, de exemplu, pe coperta a patra a cărților nu mai era voie să fie amplasată fotografia autorului?

– Cum așa? – am întrebat aiurit.

– Pur și simplu, pentru că un singur chip trebuia privit și admirat: acela al lui... Iată, noi am făcut aici, în teatrul nostru, încă din 1984 un festival care a purtat numele unuia dintre cei mai importanți poeți români și europeni, Nichita Stănescu. Ei bine, ni s-a interzis să-i punem portretul pe afișe sau pe alte materiale tipărite...

Nu. Nu aveam cum să înțeleg toate astea. Totul părea atît de absurd. Abia acum începeam să fac legătura dintre toate peripețiile prin care am trecut de cînd am intrat în țara asta cu ceea ce-mi spunea tînărul regizor...

* * *

…Timp de aproape trei ore sala rămîne tăcută. Mi-e teamă.

Piesa mea e banală, monotonă. Spectatorii au adormit, fără îndoială. Cîteva scaune scîrțîie.

Îmi vine s-o iau la fugă.

Nu voi mai putea suporta multă vreme atmosfera asta împietrită.

Da, dar plecarea mea ar putea apărea ca o dezaprobare a regiei sau a jocului actorilor. Rămîn. Oricum sînt foarte hotărît să iau avionul chiar de a doua zi de dimineață la prima oră.

Închid ochii. Îmi rumeg umilirea. Hotărăsc în mod solemn să nu mai pun în viața mea mîna pe un stilou.

și-apoi, deodată, tresar. Sala, în picioare, aplaudă. Se vorbește, se strigă, sînt luat de braț, sînt tîrît pe scenă, fac cîteva plecăciuni, se aplaudă și mai tare, trebuie să spun cîteva cuvinte, mă execut, cîteva prostioare, desigur, nu-mi mai amintesc, sînt din nou dus într-o sală mare unde este așezată o masă lungă, țin un toast… „judecătorii” zîmbesc, le-a plăcut, îmi spun. Doamne, unde mă aflu?

Unul dintre ei care este și caricaturist îmi întinde un desen pe care mi l-a făcut pe loc. În el am aerul unui

om bătrîn. Ia te uită, e-adevărat, uitasem... Sînt un om bătrîn…

…Dar un bătrîn fericit…