Un băiețel mărunt, cu păr nisipiu, tuns scurt, stătea într-o groapă în pămînt și înfigea o coropișniță într-un insectar, murmurînd ceva doar pentru sine.

Bătrînul se apropie să audă mai bine. Băiețelul murmura mai departe. „Tu nu știi oare, că-s și eu mic și că mă doare? și-mi place și mie să mă joc...”

- Bă! Ce faci acolo?
Băiețelul tresări și săltă capul să-l vadă mai bine.
- Îmi fac tema, nene!
- Ce temă-i aia?
- La română și la biologie, nene.

Bătrînul clătină din cap, se răsuci pe călcîie și se îndepărtă încet, dînd nemulțumit din cap.

Se opri în fața unui restaurant. Să intre? Să nu intre?

Cînd era tînăr mînca des la restaurantul ăsta. și chelnerii știau ce-i plăcea.

În geamul ușii restaurantului stătea imaginea lui întoarsă. Adus de spate, nespălat și cu părul vîlvoi abia ținut în frîu de o tichie cu pătrate mari.

Un tînăr cu papion deschise ușa. Îl privi întrebător.
- Nu te supăra tinere, pot să intru la toaletă?
Tînărul replică rece:
- Toaleta este pentru clie...

„...nți” rămase prins în ușa care se închisese cu zgomot.

Bătrînul rămase cu gura deschisă pe jumătate. Își dădea seama de asta pentru că la fiecare respirație înăuntrul lui prăfos se prăvălea stricat în afară. „Da.” Gîndi. „Nu mai sînt tot chelnerii ăia. Pe vremuri, chelnerii erau niște domni care urmau școala înaltă de chelneri. Vedeau tot, țineau minte tot, socoteau mai bine decît profesorul de matematică, și acolo unde nu știau improvizau. Improvizau frumos. Dar să-ți refuze ei un mers la toaletă? Niciodată…”

Fără să-și fi dat seama, bătrînul ajunsese deja pe o altă stradă, în altă zăpușeală, înaintînd pe trotuarul înmuiat. Dincolo de parc era pe vremuri „La Tache”, cîrciuma vestită a lui Tache croitorul, care se săturase de tăiat și cusut și s-a apucat de turnat în pahare.

„Ce timpuri! Eram si eu tînăr pe atunci!” Plescăi din buze și zîmbi ca și cum n-ar fi trebuit. Fusese un bărbat frumos, așa își amintea. Multe fete au plîns după el. „Una și-a luat și zilele. și fetele erau mai înflăcărate atunci. Azi le privești obrazul de ceară și ochii sticloși și știi: nu e nimeni înăuntru. Azi, oamenilor, doar li se pare că vor ceva; simt că au nevoie de ceva, însă nu știu prea bine ce. și se plimbă așa, cu mințile înclinate.”

Din cînd în cînd, din josul burții, un sfredel îi dădea ghionturi și-l apleca de durere. Mai avea puțin pînă la Tache.

„Odată născut domn, așa rămîi pînă mori. Ceilalți trebuie să înțeleagă. și el i-a înțeles pe alții. De fapt, nici nu e greu. Tot ce trebuie să faci este să asculți. Uneori dai din cap. Nu sînt prea mulți oameni dispuși să asculte. Toată lumea vrea să vorbească. Aici, pasămite, e nevoie de intervenția unui domn. Cineva trebuie s-o facă și p-asta.”

E-he! Dacă ar sta cineva să-l asculte, ar avea de învățat multe lucruri de la el!

Fusese un bun meseriaș. De multe ori șefii veneau să-l întrebe ce-i de făcut. Mai apoi s-a făcut el șef. și atunci chiar îi mergea de minune. Apoi a venit ziua în care l-a înfiorat un gînd: „Nu trebuie să lucrezi Lunea. Ziua de luni, în sinea ei e o zi foarte chinuită. Ce zi ești tu, ca să vii după Duminică? Duminica vine după seara de șpriț, de Sîmbătă. Lunea trebuie odihnită.” Peste o vreme, Lunea s-a obișnuit să fie Duminică, iar Marțea s-a obișnuit să fie Luni. Dar nici ziua de Marți nu merita asemenea pedeapsă. În cele din urmă, toate zilele săptămînii au primit numele de Vineri-seara, Sîmbătă sau Duminică. Cînd toate s-au transformat în Sîmbătă, Ania era plecată de multă vreme, și deja nu-l mai întreba nimeni ce ar mai fi de făcut.

Oftă...
Ania... Avea foc în sînge. Cînd se tăia la deget

curățind cartofi, țîșneau flăcări. Băga degetul în gură ca să oprească vîlvătaia. Aici era secretul ei. Nu lăsa vreodată focul să se risipească. Nu zicea, nu lovea. N-o știai. Doar cîteodată clocotea de supărare.

Ce păcat! Așa de des o întreba: „Ania, mă iubești?” Ea zîmbea și se bucura pe dinăuntru. Dar nu zicea nimic. I-a zis o dată. La ureche. Dar era hărmălaie mare, iar el n-a auzit prea clar ce i-a spus. După aceea n-a mai spus.

Apoi, pe rînd, nimeni nu a mai spus nimic în jurul lui.

„Uite cîrciuma lui Tache!” gîndi bătrînul. Băiatul lui Tache făcuse în fața localului o grădină frumoasă, de vară, cu scaune și mese elegante, pitite cochet după boscheți cu azalee. și niște domnișoare frumoase se plimbau ocupate printre flori și mese cu tăvi pline de bunătăți.

și cum stătea el așa să se uite, îl zări pe Tache, înconjurat de ai lui. Femeile de la masă erau cam balcîze, osoase ori cu nasul mare. Dar Tache rîdea fericit.

„Tache e fericit” își spuse bătrînul. și gura lui pămîntie zîmbea fără el. Se apropiase de gard și se hlizea acolo.

Tache făcu un semn fiului său mai mare, atunci cînd

văzu bătrînul zărghit agățat de azaleele lui. și băiatul lui ieși din grădina de vară, îndreptîndu-se spre el.

„Uite, bă, că m-a recunoscut”. Bătrînului îi lăsa gura apă la gîndul că va fi invitat la masa cea mare a lui Tache și va stîrni invidia la măsuțele mai mici. și toți oamenii din grădină își vor da seama că sub carnea sfrijită încă mai trăiește un bărbat verde.

Fiul cel mare al lui Tache se apropia cu pași rari și apăsați.
- Bună ziua! Spuse el.
Bătrînul îl privea cu ochii umezi.
- Bună, e bună ziua.
- Vreți să mă însoțiți, vă rog?
- Sigur, sigur! Iar pașii lui tremurați se grăbeau spre poartă.
- Nu, nu pe acolo. Mario! Vino încoace!
Maria răsări rozalie și grasă din bucătăria din spate.
- Dă-i ceva să mănînce și ai grijă să nu mai apară prin față!
Maria îl împinse pe bătrîn în spatele grădinii, într-o curticică plină de cutii de carton și ambalaje rupte.
- Ia, stai aici, pe asta – și-i făcu vînt spre o ladă cu sticle goale – vin acuș.

O cutie de lemn cu geam, plină cu gîndaci morți, stătea părăsită pe jos. Coropișnița mai dădea

încă din piciorușe. Copilul cu păr nisipiu repeta cu voce joasă și egală: „de ce să vrei, tu, să mă omori? Că am și eu părinți ca tine, și-ar plînge mama după mine...” Copilul ridică ochii și începu să rîdă la bătrînelul îndoit și împietrit pe lada de lemn, cu o pată umedă ce se lățea pe pantaloni.

și era cald, iar aerul era greu de rîsete de copil și ocări de bucătăreasă rozalie.