Derulează pentru mai multe

Poeme

Tudor Stănescu

Mihai Vasile

Prefață

Născut la sfîrșitul anului 1938, Tudor Stănescu avea să fie marcat toată viața de cartierul ploieștean al copilăriei sale care, în plină liniște, avea să fie zguduit într-o noapte și, apoi din ce în ce mai des, de zvîrcolirile celui de-al doilea război mondial:

pasul tău l-am deslușit în cenușa ruinelor
în care căutam copilăria,
copilăria noastră, a puilor de om...

Tînăr intelectual, profesează o boemă recunoscută în epocă, strălucind, printre cei din generația sa, prin concizie, rigoare și talent, prin lecturi și vizionări de calitate, scriind cu luciditate în presa vremii despre autori importanți de literatură și film. Risipitor,

generos și indiferent, precum scrie într-unul dintre poemele sale:

Hai să plecăm spre alte lumi
Tîrîndu-ne iubirea ghem
Să n-auzim cum latră cîini
și să nu știm ce vrem,

Tudor Stănescu a trecut prin viețile noastre lăsînd o dîră de lumină care, pentru cei mai mulți dintre noi, cei care l-am cunoscut, s-a stins domol și discret...

Nimeni nu l-a văzut
Nu l-a știut nimeni
Cînd l-am simțit risipit în noi
Era trecut...

Tudor Stănescu. Portret.

Autor: Nicolae Kruch

Septembrie, 1982. Prietenul meu, scriitorul Tudor Stănescu, mi-a propus să-l vizităm la atelier pe sculptorul Nicolae Kruch – un vechi prieten comun – pentru că maestrul tocmai teminase un portret al acestuia și-l invitase la un pahar de vin și la... vernisarea sculpturii.

Am trecut de poarta mare și grea a curții și am pătruns în atelierul mare și luminos al maestrului.

S-a bucurat mult cînd a văzut că l-am însoțit pe Dorel (numele de alint dat de prietenii săi) pentru această vizită. Pe masa cu tăblie groasă, de lemn, din mijlocul atelierului – un sau o „ceva” (bănuiam că e lucrarea maestrului Kruch). Se vedea clar că „măturase” cu mîna în grabă celelalte obiecte din jur, pentru că zăceau pe jos hîrtii cu schițe în tuș sau cărbune, bucăți informe de lut, așchii de lemn, printre altele chiar și un pahar cu buza spartă...

Ne-am așezat pe cîte un scaun și am așteptat ca maestrul să facă cele cuvenite ceremoniei. Numai că acesta a scos dintr-o noptieră o sticlă de vin cu dop de cocean de porumb, a mai adus două pahare

aproximativ curate, le-a pus pe masă, a turnat vin și ne-a zis așa, în treacăt, cu vocea lui mereu repezită:

– Beți voi, că eu am băut azi-noapte.
Am sorbit amîndoi cu ochii fiind la mogîldeața din mijlocul mesei.

– Dorele, a început maestrul, am teminat portretul... Vreau să-ți zic că a ieșit așa, ceva între Eminescu și Bacovia. Știți portretul pe care i l-am făcut lui Bacovia de mi-a mulțumit Agatha, nevastă-sa, de nenumărate ori... Deci, mă băiatule, cam asta a ieși din lutul pe care l-am ars azi-noapte.

După care s-a aplecat și a luat de pe jos mai multe hîrtii și ni le-a întins. Era, multiplicat, portretul prietenului meu. În cărbune, în tuș, în creion, crochiuri fugare și impresionante. Maestrul chiar luase în serios lucrarea, ceea ce îmi sporea și mai mult curiozitatea.

Apoi cu o mișcare repezită, a tras în sus cîrpa care acoperea sculptura și am rămas amîndoi tăcuți multă vreme. Dorel și-a scos o batistă și și-a suflat nasul (știam de mult că atunci cînd este emoționat îi curg mai degabă mucii decît lacrimile) și a sorbit dintr-o înghițitură ce-i mai rămăsese în pahar. Maestrul Kruch nu s-a mai ostenit să-i toarne, astfel încît Dorel și-a turnat încă un pahar pe care l-a sorbit de îndată.

S-a ridicat apoi și s-a dus către maestru care rămăsese tot timpul în picioare.

– Să nu dea dracu să vii să mă îmbrățișezi...

Numai că bătrînii mei prieteni s-au îmbrățișat acolo, în lumina amiezii care pătrundea prin luminatorul atelierului, iar mie mi-a fost dat să fiu martorul acestei întîmplări extraordinare...

Derulează pentru mai multe

Tudor Stănescu
Poeme

Arthur Teodorescu

Una dintre cele mai emoționante restituiri, într-o perioadă în care urgențele, inclusiv editoriale, sînt cu totul altele, este rodul strădaniei regizorului Mihai Vasile și editurii sale, care poartă numele Teatrului Equinox. Textele, reunite într-o plachetă intitulată simplu „Poeme”, sînt semnate de Tudor Stănescu și aparțin unui autor rămas în memoria celor ce i-au fost contemporani drept unul dintre ultimii reprezentați ai ceea ce s-a numit odată, fără nici umbră de nuanță peiorativă, boema ploieșteană. Posesor al unei culturi literare și cinematografice de excepție, causeur neîntrecut, persiflator de rarisim talent al limbii de lemn a epocii de aur, bibliotecar dedicat, Tudor sau, cum îl cunoșteau prietenii, Dorel Stănescu a fost și un poet autentic. Citite astăzi, poemele sale dezvăluie o latură mai puțin aparentă a personalității autorului, o sensibilitate melancolică, un temperament elegiac, neocolit însă de neliniști grave.

„Ne-a cuprins o liniște vastă,
pervertită.
În ceafa noastră
luceafărul își scuipă raza castă,
gălbejită.

Halucinați,
căutam consemnul
marilor neliniști.
(Ospățul ne săturase pîntecul.)

Veneam să ne adunăm sufletul,
lăsat zălog nopții
în miriști.”,

se confesează, posesor al unei dureroase memorii, Tudor Stănescu, într-un poem fără titlu.

Derulează pentru mai multe

Tudor Stănescu
Poeme

Marian Chirulescu

Tudor (Dorel) Stănescu - un nume care pentru mulți ploieșteni a rămas o amintire vie, o prezență, intelectuală rafinată, un boem predestinat acestui stil de viață, plin de farmec, un prieten și tovarăș de lungi și interesante conversații. Poet și cronicar de film din anii ’60 -’70, cu personalitate a semnăturii sale, care, dacă ar fi perseverat, ar fi fost, sîntem convinși, voce reală între vocile poeziei noastre. Dar viața a vrut altfel.

Un gest excepțional, ce merită apreciat ca atare, este cel al editorului Mihai Vasile, care a redat circuitului de lectură o parte din buna creație literară a poetului Tudor Stănescu, într-o elegantă plachetă.

Tudor Stănescu este un poet liric, ale cărui căutări în sulfletul uman se fac cu precauție, cu delicatețe, cu multă finețe în definirea sentimentelor de singurătate, de incomunicabilitate sau de dorință imensă de comunicare.

O copilărie sub semnul sîngeros al războiului (Denie, Flori de cîmp): „Spaima și-a înfipt cuțitele / În copilăria mea risipită / Printre florile negre ale ruinelor” (Copilăria), o adolescență „beată în înălțimi”

(Poem), creionează un om deschis sufletește experiențelor tragice, dar și celor înălțătoare. El comunică, prin vers și imagini metaforice, stări de singurătate din amiezi nesfîrșite („continentele viselor noastre”), cîntecul „sălbăticit de lună” (Poem). Rutina distructivă (Destin) se opune liniștii căutării de răspunsuri la întrebări existențiale, cînd „luceafărul își scuipă raza castă, / gălbejită” (***) sau căutării iubirii „în clipa rară, giuvaer de hău” (Întinsuri). Peisaje bacoviene (Povestea), cu imagini obsesive: frunze pălite, galbene, cîntec nostalgic al ploilor (Toamnă) sînt frecvente. Distihuri metaforice încîntă prin concizie și expresivitate: „Noi doi / și calea lactee...” (Singurătate), sau „Buzele iubitei / au o cicatrice” (Indiferență).

Poet al imaginii, al comunicării prin metafore: suflete „plăpînde / ca flacăra lumînărilor subțiri”, „gongul de aur al timpului”, „sîngele stelelor”, „vînt cămătar”, „întinsuri fără de popas”, etc., Tudor Stănescu este un autor neliniștit, uneori angoasat, alteori tandru și plin de visare. El plutește spre incertitudinile viselor: „ Hai să plecăm spre alte lumi / Trăindu-ne iubirea ghem / Să n-auzim cum latră cîinii / și să nu știm ce vrem”.

Să dăm curs gîndurilor lui și să ne alăturăm sufletului o poezie de calitate.

Înapoi sus

M

V