S-a născut la 27 noiembrie 1951, în Bărăgan.
„…m-am născut, la propriu, în mijlocul Bărăganului, în dimineața primei zăpezi a anului 1951. După ce o noapte întreagă mama s-a chinuit să mă nască, tatăl ei, un om aprig și dintr-o bucată, a înhămat caii la căruță, a luat-o pe mama și a culcat-o în fînul cald, l-a așezat pe tatăl meu de-a dreapta sa iar pe bătrîna moașă a pus-o de veghe lîngă mama. Astfel, cînd încă nu răsărise soarele, căruța mergea la pas către maternitatea din Slobozia unde, în mod normal, trebuia să vin pe lume. N-a fost să fie așa, pentru că mama (sau eu?) n-a mai așteptat… M-am născut – mi-a povestit mama mai tîrziu – cu fața în sus, în gerul dimineții, în paiele din căruță, urlînd (vorba lui Yoshi Oida) primul și cel mai curat „A” din viața mea… Povestea ar fi trebuit să fie simplă. Dar n-a fost așa, pentru că a trebuit să mă nasc aproape singur, deoarece pe drum, de frig, bunicul și cu moașa se cam amețiseră tot trăgînd dintr-o sticlă cu vin, tatăl meu, tînăr și la prima sa întîmplare de felul ăsta, tremura tot iar mama… trebuia să mă nască. Lucru care s-a și întîmplat și, după ce au făcut ce aveau de făcut, s-au întors acasă și m-au pornit în viață…” („În căutarea armoniei pierdute”, Ploiești, Ed. Karta Graphic, 2016).
Publică încă din adolescență versuri și proză, expune pictură și grafică și, în același timp, este atras de teatru, unde debutează ca actor, pe o scenă profesionistă, încă de la vîrsta de nouă ani.
„…la fel de miraculoasă a fost și intrarea mea în teatru. Părinții mei au fugit, pe cînd eu aveam doi ani, din Bărăgan. Era perioada anilor cincizeci, cînd tinerii țărani, cărora li se luase obiectul muncii – pămîntul –, au migrat spre alte zări. Din oraș în oraș, au ajuns și la Ploiești, unde tata a găsit de lucru ca tîmplar iar mama – o excelentă croitoreasă – lucra acasă pentru vecini. Așa a pătruns în casa noastră din margine de oraș o tînără actriță evreică, cu aerul ei special și misterios, ca să comande mamei mele o rochie pentru seara unei premiere. Aveam, cred, vreo opt ani atunci cînd femeia aceasta tînără și cu ochi mari, care-i povestise mamei mele despre ororile războiului și despre cei pe care-i pierduse prin lagărele Europei, ei bine, această tînără femeie i-a cerut mamei să mă lase s-o însoțesc în seara aceea la teatru… Surprinsă (dar mai surprins am fost eu), mama mea a spus „da”. Am fost. Am văzut. și-am rămas… Din acel moment, viața mea s-a întemeiat pe acea magie a scenei, pe care am resimțit-o acut atunci, magie pe care o caut și astăzi, mă amăgesc că am întîlnit-o, o caut iar și iar, ca pe o morgana…” („În căutarea armoniei pierdute”, Ploiești, Ed. Karta Graphic, 2016).
Debutează cu proză în revista Amfiteatru în anul 1972. În această perioadă publică poezie și proză în revistele Luceafărul, Vatra, Amfiteatru, Ramuri, Convorbiri literare.
Fondează, în anul 1980, la echinocțiul de toamnă, împreună cu alți cîțiva tineri intelectuali, Teatrul Equinox, conceput ca un spațiu de interferență a mai multor arte: teatrul, literatura, dansul, filmul, muzica, artele vizuale.
„Mihai Vasile este un remarcabil om de teatru, un regizor absolut extraordinar. El a creat o trupă de tineri actori, foarte înzestrați, care studiază foarte serios noile forme de expresie scenică. Altfel spus, el a transformat Teatrul Equinox într-un adevărat «falanster» teatral. […] Parafrazînd un strateg britanic, aș spune că Teatrul Equinox a făcut, cu atît de puțin, atît de mult, pentru atît de mulți.” (Roland Ménard, actor, dramaturg francez, în „În căutarea armoniei pierdute”, Ploiești, Ed. Karta Graphic, 2016).
„Nu avem cunoștință că s-ar produce în altă parte din țară ceva asemănător. Cu atît mai mult e bine ca «fenomenul de la Ploiești» să fie cunoscut și recunoscut în mișcarea noastră teatrală, pentru că el este semnificativ pentru ceea ce înseamnă o abordare modernă, novatoare a exercițiului scenic. (Dumitru Solomon, dramaturg, în „În căutarea armoniei pierdute”, Ploiești, Ed. Karta Graphic, 2016).
„Nu pot încheia fără a aduce un elogiu «stării de Equinox», pentru că ceea ce se întîmplă aici depășește obișnuitul în teatru. «Starea de Equinox» reprezintă o spiritualitate artistică exemplară, o mobilitate creatoare de o indiscutabilă valoare. (Minel Ghiță Mateucă, critic literar, publicist, în „În căutarea armoniei pierdute”, Ploiești, Ed. Karta Graphic, 2016).
De-a lungul a peste patru decenii de activitate neîntreruptă în acest teatru, iar apoi (după ce sala Teatrului Equinox a fost „răpită” de forțe politice obscure și destinată ședințelor de partid sau unor manifestări descinse parcă din festivalul comunist „Cîntarea României”), continuată în noul proiect teatral Centrul Dramatic Mythos, Mihai Vasile a pus în scenă peste două sute de spectacole de teatru, de teatru-dans, teatru de gest, spectacole în care au jucat actorii celor două teatre (Equinox și Mythos), cît și participanți – profesioniști sau amatori (din România și din străinătate) – la atelierele de teatru și de cercetări teatrale susținute de Mihai Vasile, studenți ai claselor de actorie și regie de teatru de la Școala de Arte din Ploiești ș.a.
A conceput pentru Teatrul Equinox două mari proiecte-program, care se derulează de mai bine de patruzeci de ani: „Teatrul mitologiei românești” și „Teatrul poeziei”.
Extrem de selectiv, cîteva dintre marile sale spectacole la Teatrul Equinox și Centrul Dramatic Mythos:
A realizat mai multe filme (poeme și eseuri cinematografice, filme documentare), dintre care de amintit (datorită impactului asupra publicului și presei de specialitate):
„Am văzut, de curînd, un film al cineaștilor din Ploiești intitulat așa cum își semna poetul versurile dăruindu-le prietenilor, «Nichita Azi». știam de intenția colegilor mei, de la o întîlnire pe care o avusesem împreună cu prilejul unui concurs al filmului «de ficțiune», unde am discutat, îndelung despre ficțiune, document, film jucat și multe altele. Tinerii cineaști din Ploiești considerau că sînt datori cu un film poetului născut în orașul lor. Am văzut, surprins și bucuros, un film în care ficțiunea era imaginea atașantă și paradoxală a stării de poezie pe care o emana prezența poetului, căutată cu evlavie chiar, în însuși misterul ei, sugerată prin asociații vizuale de mare expresivitate, în tonuri voit nesigure, subtil evocatoare, în impresii schimbătoare ce par, pentru o clipă, să cîștige contur, redevenind taină. Plutește în film o aură de venerație, ca într-un ceremonial, o mișcare continuă, ritualică, în jurul unor detalii obișnuite care devin, printr-o privire insistentă în unduiri armonice, într-un fel anume relevante, miraculoase. Ele nu se vor o ilustrare a versurilor marelui poet (de altfel, doar spre final se rostește simplu, pios, o singură poezie a lui Nichita), ci o încercare de a-i urmări în deplină cuviință gîndul, de a păși pe urmele fabuloasei sale fantezii, prin neobișnuitele legături între cadre, prin siluetări fulgurante și insistente planuri generale a căror incidență, subtil șocantă, dă naștere unor semne-simbol, timpul fizic părînd că încremenește, dilatîndu-se, iar nemișcarea obiectelor dobîndind o voluptoasă nevoie de descifrare, eliberîndu-se parcă, de condiția lor statică.
Filmul e un prilej de meditație gravă, tulburătoare, despre poezie ca o condiție de existență. Cu grație și infinită preocupare pentru cauza propusă autorul, Mihai Vasile, reușește să te ducă alături de el, într-o călătorie-omagiu, ca un cortegiu prietenos și deloc trist, spre țărmuri de visare și prodigioasă speculație filozofică, așa cum au avut șansa să trăiască, în preajma poetului, cei care l-au cunoscut.
Filmul «Nichita Azi» rămîne, pentru mine, în întregul lui, o reușită certă, un poem elegiac și patetic pentru o mare dragoste.” (Andrei Blaier, regizor de film, în „În căutarea armoniei pierdute”, Ploiești, Ed. Karta Graphic, 2016).
A promovat valori artistice de vîrf – românești și universale –, găzduind reprezentații teatrale, muzicale și coregrafice din România și străinătate (Franța, Germania, Japonia, Elveția, Italia, Spania, Polonia, India ș.a.).
A fost referent-cercetător la Centrul Județean de Cultură (șeful departamentului Teatru-arte vizuale).
Este profesor de arte dramatice (actorie, scenografie, regie de teatru) și arte vizuale (artă fotografică, artă cinematografică) la Școala de Arte din Ploiești.
A susținut mai multe ateliere de teatru în România și în străinătate .
A primit mai multe premii și distincții pentru unele din spectacolele și filmele sale, la festivaluri din țară și străinătate. Selectiv, cîteva dintre cele mai prestigioase dintre ele, unele avînd și un impact emoțional…
Are o susținută activitate publicistică, eseuri și lucrări de cercetare în domeniile antropologiei teatrale, mitologiei și tradițiilor, asupra teatrului și artelor vizuale în general.
A fost invitatul Guvernului francez, la un stagiu la Universitatea Lyon Lumière 2, în domeniul antropologiei teatrale și managementul proiectului teatral. În acest timp a lucrat, împreună cu regizorul Bruno Cohen, la regia spectacolului de operă „Persée” de Jean-Baptiste Lully, de la Festivalul european de muzică barocă de la Ambronay și a susținut mai multe ateliere de teatru la Paris, Lyon, Grenoble, Valence și Ambronay.
Despre activitatea sa teatrală și cinematografică au scris și vorbit personalități ale culturii românești și europene, precum:
A fost inițiatorul și directorul artistic al unor mari proiecte cultural-artistice, precum:
Este autorul cărților:
Mic dicționar de termeni teatrali (patru ediții) - 2005, 2008, 2012, 2016
Șaptezeci și șapte (poezie și proză) - 2007
Albumul Prahova (trei ediții) - 2007, 2010, 2015
Lecția de anamneză. Dialoguri despre teatru - 2009
Sonatele lunii (proză) - 2011
În căutarea armoniei pierdute (eseuri, interviuri, dialoguri) - 2016
Sonatele lunii (ediția a doua, revăzută și adăugită) - 2018
Cealaltă parte a umbrei. Fals tratat de antropologie teatrală - 2020
A fost unul dintre fondatorii editurilor „Libertas” și „Mythos” din cadrul Centrului Județean de Cultură Prahova, unde a îngrijit (redactare, prefețe, postfețe, grafică, coperte, tehnoredactare etc.) cîteva zeci de volume, unele dintre ele (așa cum s-a scris în presă) – adevărate „creații editoriale”.
Dintre acestea:
A expus artă plastică și artă fotografică:
Ploiești, Casa de Cultură a sindicatelor (tapiserie și afiș) - 1979
Ploiești, Sala Coloanelor din Palatul Culturii (tapiserie și grafică) - 1984
Ploiești, Foaierul Teatrului Municipal (tapiserie și grafică) - 1984
București, Sala Dalles, expoziție colectivă (grafică publicitară) - 1985
Ploiești, Muzeul de Artă (fotografie) - 2004
Ploiești, Muzeul de Artă (fotografie) - 2005
Ploiești, Salonul Orion (fotografie) - 2011
Sinaia, Casa de Cultură (fotografie) - 2013
Cocorăștii Mislii, Centrul Cultural (pictură) - 2017
Ploiești, Galeria Mythos „După 20 de ani” (pictură) - 2018
Ploiești, Galeria Mythos „Nichitiana” (pictură, grafică, CAD, fotografie) - 2019
Ploiești, Galeria Mythos „Minima theatralia și alte povestiri” (pictură) - 2020
Referințe în mărturii scrise ori vorbite despre Mihai Vasile și Teatrul Equinox, Centrul Dramatic Mythos, Editurile Libertas și Mythos, redacțiile revistelor ateLier 21, Orpheus și Labirint (fondate de Mihai Vasile de-a lungul a patruzeci de ani) și, implicit, despre activitatea sa la aceste instituții de cultură, au fost extrase din presa românească și din cea străină, din emisiunile de televiziune sau de radio, fragmente de scrisori etc. Pot fi enumerate aici publicații precum: Teatrul, Teatrul azi, Cinema, Contemporanul, România Literară, Viața Românească, Revista Nouă, Labirint, Prahova, Curentul, Altphel, Cotidianul, Telegraful de Prahova, Observatorul cultural, Gazette de Genève, Viața Prahovei, Axioma, Jurnalul de Prahova, Ziua, Altrove (Italia), Orpheus, Vreme (Bulgaria), Du Théâtre, Carnet de bord și Théâtre/Public (Franța), Tinerama, posturile de televiziune TVR 1, TVR 2, TVR Cultural, TVR Internațional, Antena 1, sau de radio (Radio România Cultural, Radio Prahova), almanahurile „Infotranzit-ateLier 21”, albumele „Teatrul Equinox - un orizont mereu deschis”, „Teatrul Equinox Ploiești – starea de a fi” și „Nichita Stănescu”, precum și cărțile „Ploieștiul cultural de azi” și „Ploiești – orizonturi culturale” (de Nicolae Dumitrescu), „Marea carte a Ploieștilor”, „Convorbiri la lumina gîndului” (de Bogdan-Lucian Stoicescu), „Ça ne fait pas rien” și „Călător în Țara Equinoxului” (de Roland Ménard), cartea sa „În căutarea armoniei pierdute” și „Cartea Equinoxului” - o carte-mărturie apărută la aniversarea unui sfert de secol de la fondarea Teatrului Equinox, cît și în cea mai recentă carte a sa, „Cealaltă parte a umbrei. Fals tratat de antropologie teatrală”.
„Regizorul Mihai Vasile este un demiurg dramatic.
Există regizori care stilizează, regizori care interpretează și regizori care creează. Domnul Mihai Vasile creează. Spectacolul său, «Antrenorul de îngeri» este o enluminură a atingerii degetelor gîndului cu trupul eteric al artiștilor. Îngerii săi suferă sau se revoltă, «cad în timp» sau se ridică deasupra existenței. Gîndurile lui Mihai Vasile țin în mînă, ca într-o cvadrigă, toate tensiunile serafice ale artei. Vîrstele trec asemenea unei cascade prin corpurile metafizice ale personajelor. Timpul spectacolului este timpul vieții noastre, pentru că am început să trăim într-o vreme în care sfera nașterii și a morții poate fi zărită cu ochiul afectivității.
Domnul Mihai Vasile este, în cea mai înaltă măsură, un artist al creației și nu al interpretării cuvîntului și gestului. Armura care cade în spectacolul său, este timp al timpului, istorie a ființei, arheologie tragică a sentimentului. Vocile actorilor răsună în memoria clipelor noastre trăite în chipul lor fraged, se așază între creier și gînd, între inimă și iubire, între sens și muzicalitate. Sînt onorat pentru faptul că soarta mi-a oferit privilegiul de a asista la spectacolele Domniei sale.
Sîntem contemporani cu absolutul.”
(Ion Stratan, poet, în „În căutarea armoniei pierdute”, Ploiești, Ed. Karta Graphic, 2016).