Cînd în anul 1986, spectacolul meu „Cealaltă parte a umbrei” (*) obținea premiul întîi și trofeul Festivalului de teatru scurt „Zaharia Bârsan” de la Cluj-Napoca, la întoarcerea acasă, la Ploiești, aveam să înfrunt cerberii locali. Culturnicii și mai apoi „băieții” de pe o stradă din Ploiești cu nume de domnitor moldovean, m-au luat la întrebări: că adică cum de mi-am permis să merg cu spectacolul meu la un astfel de mare festival fără să fie vizionat de comisia locală de... vizionare, că adică pînă la urmă ce-i cu teatrul ăsta care nu se supune niciunei reguli și, mai ales, ce-i cu Paler ăsta în texte, „ce, nu știai că a fost interzis?”...

...așa-i... Nu mă prea supuneam „direcțiilor” (directivelor?) și nici nu știam că Octavian Paler, pe care-l citeam cu nesaț fusese interzis (în biblioteca din casa mea „ei” încă nu ajunseseră). Un mic scandal, o arătare de deget, o mustrare „părintească” (să nu mai faci, că-i de rău!) și se cam opriseră aici. Ah, dar spectacolul rămăsese. Rămăsese în amintirea publicului de la Cluj-Napoca (venit din toată țara, pentru că era ditamai festivalul național), un oraș, la vremea aceea aproape „asediat” – ca să spun așa. Cel desemnat să se ocupe de grupul nostru, dirijorul Adrian Corojan, ne spunea, privind pe furiș în toate

părțile, că nu era voie să se pună pe afișe nici măcar o linie, darămite un desen sau, Doamne ferește, vreo fotografie! Toate afișele erau doar „de literă”! Iar noi veniserăm acolo cu un spectacol despre... libertate. Ba chiar în final actorii coborau în sală și dăruiau, din șapca generalului (unul din personajele spectacolului), cartonașe pe care imprimasem emblema de atunci a teatrului nostru (niște cai alergînd liberi) și întindeau mîna spectatorilor spunîndu-le „Fiți liberi!”. Cei doi intelectuali de marcă din juriu, poetul Horia Bădescu și criticul de teatru Mircea Ghițulescu, au venit la noi la cabine după spectacol și se uitau la mine, la noi ca la niște extratereștri. – Băi găzarilor, din ce lume veniți voi? – a bîiguit dragul de Mircea Ghițulescu. Avea lacrimi în ochi și ne strîngea mîinile tremurînd de emoție...

Ar trebui să rescriu acest text de început al cărții mele, care se vrea – pe ici, pe colo – un tratat. Dar, din multele variante cu care am vrut să încep această carte, asta mi s-a părut cea mai adevărată. Pentru că toate îndrăznelile mele – de a da ființă unui teatru „altfel”, de a cerceta rădăcinile spectacolului așa cum nu o făcusem pe la școlile prin care am trecut, ori pentru că mi se părea că actorul prea este la cheremul oricui

într-un teatru, ori pentru că teatrul stătea mocnit în formule clasicizate pe placul oamenilor vremii (nu mai inculți, mai încuiați și mai nepăsători decît cei de azi!) –, pentru că toate astea, deci, trebuiau plătite într-un fel, ei bine, a trebuit să plătesc. Și am ales să plătesc în felul cel mai spinos și mai plin de mizerii dintre toate („Drumul către isihie (*) e plin de gunoaie și mizerii” – spunea pe undeva (*) Nicu Steinhardt), am ales să plătesc cu voluptatea și euforia omului de pe baricadă. De aici încolo mi se putea întîmpla orice. Și chiar mi s-a întîmplat orice. Am plătit fiecare părticică a libertății mele. Și încă plătesc! Dar a meritat și merită în continuare!

...Cealaltă parte a umbrei sînt eu pus la zid chiar de unii dintre prieteni și, mai ales, de neprieteni, de cei care nu s-au ostenit să se întrebe de ce vreau să arăt cu atîta stăruință și celorlalți lumea din viziunile mele teatrale și cinematografice.

...Cealaltă parte a umbrei sînt eu tremurînd de frig dar și de teamă prin coclaurile de aur ale acestei țări fabuloase încercînd să caut diamantele rostirii și gîndirii oamenilor din care se trăgea neamul meu, gesturile lor în momentele esențiale ale ritualului. Părea că începusem să devin un patetic (în sensul rău) naționalist și mă temeam din ce în ce mai mult că mi

se va întîmpla asta. ...Cealaltă parte a umbrei sînt eu, rămas singur în scenă după ce pleca și ultimul actor de la repetiție și probam pe mine și cu mine fiecare nouă teorie, fiecare nouă „tehnică” de explorare a ființei...

...Cealaltă parte a umbrei sînt eu singur în fața actorilor mei atunci cînd nu aveam nici o idee despre cum să continui un spectacol, în vreme ce ei credeau că am totul gata, că știu tot ce va urma și, vai! nu era deloc adevărat...

...Cealaltă parte a umbrei sînt eu în nopți îndelungi în fața cărților, a manuscriselor (chiar a manuscriselor și însemnărilor din această carte), a fotografiilor sau a înregistrărilor video a spectacolelor mele sau ale altora, încercînd să descifrez imposibilul ascuns în spatele lucrurilor... ...Cealaltă parte a umbrei e fiecare din sutele mele de actori în cei patruzeci de ani ai teatrului meu. Și ei puși, de multe ori, la zid alături de mine.

...Cealaltă parte a umbrei e fiecare din spectatorii spectacolelor mele – cu zecile de mii – care au plecat tulburați de oglinda pe care le-o pusesem în față în fiecare secundă scenică sau filmică... ...Cealaltă parte a umbrei a fost și este și acum această proiecție a ființei la care gîndesc continuu și pe care o pun mereu și obsedant sub reflectoare ca să fie și să rămînă o

mărturie...

Cartea asta n-ar fi trebuit să fie scrisă...

Pentru că e aproape imposibil să descrii lucruri care scapă înțelegerii imediate. Eu nu sînt un teoretician al teatrului. Nu mi-am stabilit niciodată o asemenea „țintă”. Așa cum nu mi-am propus niciodată să reinventez teatrul, așa cum s-a mai spus despre mine (cu admirație sau în derîdere).

Eu am fost, mai degrabă, un neliniștit în fața acestei arte. Cum să scrii despre această neliniște? Cum să descrii felul tulburător în care trebuie să dai chip și formă imaginii teatrale, folosind nu numai trupul și inteligența unor oameni – actorii – ci, mai ales, să te poți încrede în întreaga lor ființă și putere de întru-chipare. Cum să scrii despre asta? Mai ales că o făcuseră alții, mult mai interesanți și mai avizați, înaintea mea.

Cred că de aici, din aceste întrebări fără răspuns, s-a născut ideea de a face un teatru. Al meu. Cu legi și fapte de o altă natură, de o altă formă. Așa s-a născut Teatrul Equinox (*).

Stăruind insistent să scriu o astfel de carte, prietenii mei mai tineri, intelectuali serioși și cu un acut simț al necesarului, m-au pus în fața acestui examen de conștiință, anume acela de a scrie despre această

aventură personală în hățișul nervos și complicat al teatrului. Numai că, în același timp, n-aș fi putut face lucrul ăsta fără să trec prin istoria de patruzeci de ani a teatrului meu. Astfel încît cartea mea are această ambivalență: cercetarea antropologică și istoria unui teatru.

De aceea am subintitulat cartea „Fals tratat de antropologie teatrală” (cît de mult ne-a ajutat pe mulți dintre noi, la nevoie, Odobescu cu genialul său „Pseudokinegeticos”!).

I se poate reproșa cărții mele că abuzează de multe citate. Poate este adevărat. Dar cum să descrii o asemenea „lucrare” (aceea de a da ființă unui teatru), fără să o situezi într-o epocă, într-un timp și mai ales, într-un fel aparte de a face teatru? Iar despre „un fel aparte de face teatru” au scris în ultimul secol mulți neliniștiți din ale căror gînduri și fapte am citat, uneori copios... Pe urmă s-a scris destul de mult despre aventura mea teatrală. Cum să nu pun în cartea asta gîndurile și reflecțiile acestor oameni, puși în fața spectacolelor și teoriilor mele pentru ca apoi să scrie, nesiliți de nimeni, despre ele? Fără aceste texte ale lor, cartea asta ar fi fost doar o orgolioasă, nefondată și golită de sens desfășurare de teorii și fapte artistice.

...În jurnalul său filozofic, (*) Constantin Noica spune

ceva absolut tulburător, tocmai pentru că nu pare să fie o „filozofeală” (cuvînt pe care l-am auzit mai mereu pe la bătrînii cu care m-am întîlnit de-a lungul vremii) ci, mai degrabă, un „adevăr” trist și, din păcate, bine așezat în rînduiala acestui neam: „Noi nu avem un termen românesc pentru „devenire”. Avem cîteva pentru „ființă” dar nu avem unul pentru „devenire”. Am fi putut avea termenul de „petrecere” (se petrece ceva, care e mai mult decît se întîmplă sau are loc, are desfășurare). Dar l-au expropriat chefliii. Singura noastră devenire este în chef, în distracfie, în înstrăinare. („Dionisiacul” din conceptul nietzschean? Se pare că da...)

Dacă ar fi să-l considerăm postulat, textul de mai sus ne-ar indica faptul că, într-un loc ca acesta în care viețuim acum, artele nu și-ar avea rost și sens sau, și mai grav, faptul că „apolinicul” ne-a ocolit odată cu pierderea sensului devenirii, al petrecerii... Puțin probabil, aș spune astăzi, trecînd cu greu peste constatarea tristă a filozofului.

Cartea „Cealaltă parte a umbrei” vorbește și despre această dramă a receptări actului artistic și cu precădere a celui teatral. Cel cu-adevărat teatral...

Distinse Maestre,

Dupa o întârziere pricinuită de dificultățile de comunicare directă în această perioadă de criză virală, am primit „Cealaltă parte a umbrei” – cel mai recent volum al dv.
Vă multumesc din inimă!...

Firește, îmi erau cunoscute aliniamentele gîndirii dv artistice, dar am aflat multe detalii noi. Impresia generală e copleșitoare și, prin urmare, imposibil de descris fără o perioadă de așezare. Oricum, paginile pe care vi le-au dedicat Dragoș Grigorescu și Christian Craciun sînt nec plus ultra.

Personal, m-a atras cu prioritate ideea de antropologie teatrală / teatru antropologic. Sincer să fiu, pînă acum n-am vibrat la antropologia teatrala a lui Eugenio Barba. În privința dv, însă, percep o altă abordare. Multă vreme m-am ținut la distanță de ceea ce mi se părea ca nu îndeplinește criteriile antropologiei scientiste; mi se părea ca e multă bavarderie în numele antropologiei. Recent, însă, am încercat să sistematizez discursurile detectabile în această retorică și am ajuns

la patru tipuri de acest fel: filosofic, teologic, literar-artistic și scientist. Evident, prestația dv se înscrie perfect în tipul literar-artistic.

Am fost, de asemenea, încîntat să găsesc că ați efectuat ceea ce în antropologie se numește „cercetare de teren” („fieldwork”), anume: asupra ritualurilor și asupra unor forme lingvistice originare; da, în domeniul în care eu ma desfășor, „terenul” este o condiție prioritară pentru recunoașterea identității de „antropolog”. Apoi, citind despre spectacolul „Mesterul Manole”, îmi las imaginația să plutească încercînd să ghicesc ce ați putea scoate (sub emblema „Mythos”) din „Miorita” și din „Luceafarul”...
Pîna să aflu – fie dintr-o punere în scenă, fie dintr-o discuție cu dv –, îmi iau libertatea să vă trimit o parte din ceea ce am gîndit eu în aceste orizonturi tematice...

Înca o dată: mulțumiri cordiale!

Gheorghiță Geană

(profesorul universitar doctor Gheorghiță Geană este antropolog, filosof și sociolog cu o vastă activitate științifică și pedagogică, fiind și conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București.)

Cartea este spectaculoasă, cum nu mă așteptam, dar pesemne îmi doream. Este un spectacol al genului „carte” în sine cum nu credeam că poate exista. Nu aș fi conceput că o carte poate fi rezultatul unei regii artistice. Este prima carte care îmi dă senzația unei regii de carte. Grija pentru cititor, pentru gîndurile și emoțiile lui deopotrivă se îmbină cu firul ideatic. Cartea este deopotrivă un manual de teatru, un spectacol ea însăși și un tratat de teatru. Este și un album de teatru, al unui teatru și al unui om predestinat la teatru. Voi scrie o cronică despre carte pentru cine știe ce revistă, reală sau imaginară, pentru că eu am nevoie de un inventar al încîntărilor prilejuite de acestă carte minunată. Momentan ele sînt amestecate ca întru-un cocktail.

Cu admirație și prețuire,
Dragoș Grigorescu