Centrului, interviuri acordate și cerute de el altor artiști, notele sale despre teatru, cronici plastice, evocări, mult și impresionant material iconografic. În totul: un document tulburător. Pentru că, mai e cazul să o spun?, obtuzitatea politrucă a distrus acum cîțiva ani Equinoxul care, din fericire, a renăscut din propria sa mitologie, sub forma Teatrului Mythos. Pentru că, realmente, Teatrul Equinox intrase prin spectacolele sale, prin cărțile și revistele publicate, prin Festivalul artelor „Nichita la Echinocțiu”, prin filme, intrase, spun, în mitologia locală. Aici se cuvin rapid cîteva precizări: Mihai Vasile este un artist total, Mihai Vasile este un om mult prea discret, mult mai preocupat de a face, de a construi decît de a se pune în evidență. Așa se face că biblioteca de cărți și reviste „ivite” în jurul Equinoxului (despre Nichita, Nino Stratan, Dan David, dintre poeți, adevărate obiecte artistice) s-a tipărit în edituri mici, care nu sînt, în general, în atenția marilor făcători de opinie critică. Nu-i nimic, pînă la urmă cărțile și spectacolele și toate celelalte fapte culturale vorbesc pe limba netimpului.

Febrilitatea lui Mihai Vasile stă în a imagina, în a construi spectacole care să fie tot atîtea cercetări asupra spațiului, timpului și condiției umane. La început, prin cele două proiecte, „Teatrul poeziei” și

„Teatrul mitologiei românești”, a adunat oameni, a educat un public, a creat premisele unui adevărat fenomen cultural. La vremea începuturilor experienței Equinox, atelierele acestea asupra mișcării, a corporalului, a spațiului, a rostirii cuvîntului erau ceva nou nu numai la noi, într-un loc „istoric” în care nu puteau pătrunde scrierile lui Grotowski, Barba, Peter Brook. Mihai Vasile a ajuns la ele pentru că este fundamental un om liber și toate căile astea, atît de diverse, erau „căi ale libertății”. Citesc în carte că a ținut pînă și ateliere de caligrafie, ceea ce mi se pare fabulos. Ecourile internaționale, mulțimea de premii interne și din alte țări nu au intimidat oficialitatea dinainte și de după 1989 de a-i pune bețe în roate. Regizorul se referă la toate astea cu maximă reținere, tristețe negălăgioasă și un sentiment de cenușă pe care, nu știu de ce, l-am perceput din toată cartea acestui spirit prin excelență dinamic. Regizorul visează o întoarcere a teatrului la rădăcinile sale ceremoniale și sacre. Pentru el, teatrul este epifanie. De aici invocarea lui Eliade, aplicarea teoriilor savantului la sacralizarea spațiului, a mișcării, redescoperirea ritualului ca fundament al viețuirii. Și tot de aici reconsiderarea legăturii dintre teatru și poezie. Cuvîntul poetic e mai-mult-decît-cuvînt, adică este un alt fel de limbaj. Mihai

Vasile nu ilustrează poezia, ci o cercetează pentru a înțelege acel alt univers al cărui mesager ea este. De aici relația specială cu poezia lui Nichita, a cărei oralitate specială o observă. E ceva șamanic în actul acesta de a re-materializa cuvîntul și gestul. Există în carte un scurt eseu: „Teatrul ca re-materializare”. Pe care sînt convins că autorul l-a dezvoltat deja la dimensiunile unei cărți întregi. Spune aici: „Teatrul oferă, în fapt, o versiune «vie» a procesului imaginar, care trebuie să se construiască în direct, în fața spectatorilor, care autorizează, prin prezența lor, funcționarea reprezentației”. Omul modern este, s-a scris asta de mult, un om care și-a atrofiat voit tot mai mult capacitatea imaginarului. Teatrul este locul privilegiat care încearcă să revigoreze omului actual „glanda” imaginarului. Și, legat de asta, stă și chestiunea vitală a corpului. „Deci, un trup nestăpînit corect nu poate rosti corect, nu se poate arăta corect, înțelegînd prin corectitudine angajarea actorului în demersul său de a descoperi personajul […] spectatorul percepe, pe rînd, cînd un personaj i-real, cînd un actor i-realizat, adică spectatorul apreciază, la un moment dat, puterea personajului, iar la un alt moment dat performanțele actorului. Corpul din carne și oase al actorului suferă, pe rînd o des-cărnare și o

re-încarnare imaginare…”.

Tot acest program artistic de o viață, surprinzător prin bogăție și chiar prin existență în aceste hölderliene vremuri de secetă spirituală și de inutilitate a poeților, a transformat teatrul său într-un adevărat laborator. Centrul dramatic Mythos se numește complet, și nu este o denominație emfatică, este una exactă: Centrul de Cercetare, Documentare și Practică Teatrală și Cinematografică Mythos. Este un miracol (mi-am ales atent cuvîntul!) că artistul a reușit să treacă peste șocul desființării teatrului și să reia, pe alt palier, un program creator de o coeziune admirabilă. Avem în carte povestea tuturor spectacolelor și cărților legate de acest laborator de experiențe umane. Titlul spune ceva esențial despre „arta poetică” a creatorului polivalent. Armonia se cere regăsită, salvată, reconstruită și spectacolul teatral este un loc, în sensul antropologic, special în care – de la catharsisul tragic încoace, și, mai vechi, de la ritualurile cele mai arhaice – se petrece această armonizare a omului cu sine însuși și cu ceilalți. Punînd în scenă piese „normale” sau texte poetice, el a construit, în egală măsură, și o „școală a spectatorului”. Nu cred să mai existe un experiment de această natură în România, și în orice caz e unic prin durată. Cartea reușește foarte bine să redea ideea de

efervescență, structura ei compozită este și o istorie prin mărturii a experienței Equinox, dar și o poveste mai adîncă despre febra creatoare. Și despre funcția ei educativă și eliberatoare. Sînt foarte mulți oameni, prieteni, care „au scris” această carte a echilibrului, citiți colofonul! Autorul folosește aici o sintagmă peste care nu trebuie să trecem neglijent: „spectacolul acestei cărți”. Într-adevăr, cartea este construită ea însăși ca un spectacol de voci critice și evocative. Spectacol polifonic, prin care ajungi „să vezi” ce a intenționat și ce a însemnat Equinoxul pentru oamenii din el și din jurul lui, dar și pentru comunitatea orașului de provincie. Într-un frumos eseu, artistul Ioan Mihai Cochinescu îl numește, metaforic-nichitian pe Mihai Vasile „piatră de înger”. Oximoronică imagine sugerînd forța stabilității și libertatea zborului.

Am perceput din acest montaj, și nu cred că mă înșel, un fel de sunet infra de tristețe față de toate cele ce ar fi putut să fie (izvodite de această formidabilă energie creatoare care este Mihai Vasile) „și niciodată nu vor fi”, vorba poetului. Pentru că artistul crede cu tărie în educația prin artă: „Dar mi-am dorit cu toată puterea ca spectacole mele să fie patetice, să lase urme adînci în memoria afectivă a contemporanilor mei. Numai Dumnezeu poate ști cît am reușit sau dacă voi reuși”.

mentorat artistic decenii la rînd, a sfidat prin cultură un regim totalitar și oricare altul discreționar.

Spre finalul anului 2016 apare la Ploiești cartea lui Mihai Vasile, „În căutarea armoniei pierdute”, un fapt editorial cu totul excepțional cel puțin pentru cultura locală. Apariția unei cărți în general nu mai constituie de mult un eveniment, dar acestă carte merită o atenție specială pentru că ascunde povești suprapuse una mai frumoasă decît alta. Ca cititor poți să fii fermecat de evantaiul rafinat al artelor care sînt puse în spectacol pagină cu pagină, de tehnica narativă a subtextului, de bogăția și diversitatea informațiilor culturale pline de verva celui care le-a trăit, de vecinătatea cu mitul și arhetipul la care te obligă autorul și multe altele de acest fel. Dar ca exeget trebuie să cerni contingențele, oricît de atrăgătoare ar fi ele, pentru a păstra temeiurile adînci pe care această carte le propune cititorului actual, dar și celui care nu s-a născut încă. Este o carte ca un remember valoric al unei vieți dedicate teatrului ca act uman genuin și universal. Pentru Mihai Vasile a face teatru este nu numai un mod de viață, ci un mod eminamente de a fi om. Ideea de teatru pune în joc însăși condiția umană, dincolo de teatru văzut ca artă sau mod de exprimare artistică.

Introducere

Pentru cititorul mai puțin familiarizat cu „fenomenul de la Ploiești” așa cum a fost numit Teatrul Equinox sau mai bine zis cu mișcarea artistică equinoxistă sînt cred necesare cîteva precizări lămuritoare asupra contextului sau fondului în care acest fenomen cultural se petrece. În plină dictatură comunistă care construise un monstruos mecanism de cenzură și control în conștiințele celor mai mulți și cînd exprimarea artistică suferea filtrarea ideologică, un tînăr actor și regizor decide că totuși arta este un destin care trebuie îndeplinit în ciuda oricăror condiții istorice. Așa ia naștere Teatrul Equinox de la Ploiești, ca formă de fidelitate față de artă, ca teatru liber, nefinanțat de stat și fără a avea statut de instituție publică. Astăzi l-am numi teatru independent. Să faci acest teatru pentru cei cîțiva actori sau oameni de cultură însemna să rămîi ceea ce ai fost la naștere, om. Arta dramatică devine un mod de a-ți păstra condiția de om, om liber să simtă și să gîndească și să exprime acestea. Începînd cu anul 1980, timp de 33 de ani toți cei implicați în acest curent artistic și cultural se vor defini în primul rînd ca oameni liberi de constrîngeri sociale, politice sau istorice. În favoarea acestui teatru erau puțini, poezia lui Nichita Stănescu, mici sincope

ale cenzurii, entuziasmul celor pe care ideologia de fier nu reușise să-i contamineze. Împotrivă era aproape totul, partidul comunist, securitatea, prin cei care dădeau viață cotidiană acestor monștri istorici. Și totuși mișcarea equinoxistă pătrunde la început timid, dar cu trecerea anilor tot mai accentuat în conștiința publică a anilor 80. Pînă la finalul lui 2013 acestă mișcare culturală produce sute de spectacole, filme, ateliere, festivaluri, cărți, expoziții etc. Toate acestea se vor regăsi atît în cuprinsul cărții, cît și în etapele destinului de creator al lui Mihai Vasile.

Teatrul Equinox de la Ploiești nu este o formă de rezistență prin cultură, nu e nici măcar o formă de disidență culturală sau o mască artistică pentru a ieși curat din mizeria comunistă. Lucrul acesta este important pentru a înțelege adevărata profunzime a acestei mișcări. Chiar dacă de multe ori „fenomenul de la Ploiești” a intrat în coliziune cu ideologia vremii asta s-a întîmplat nu ca reacție, nu ca gest manifest, ci din pure temeiuri artistice. Mihai Vasile, ca mentor și prin tot ce se crea sau punea în scenă, nu se bătea cu regimul, cu vremurile, ci se întrecea cu cele mai veritabile rigori ale creației, cu ideile profunde ale umanității care răzbeau în urbe prin intermediul cărților sau filmelor greu accesibile în acei ani.

Ambițiile celor din jurul scenei erau de a se ridica la valoarea artei pure și universale. De aceea Mihai Vasile desfășoară încă de la început două direcții de creație artistică care transgresau ființa și timpul: teatrul mitologiei românești și teatrul poeziei. Teatrul mitului și cel al poeziei coboară pînă în adîncul ființei umane, pînă la resorturile profunde ale felului de a fi om. Aceste proiecte nu au legătură nici cu perioada comunistă și nici cu perioada liberă de după ‘89 încoace, ci ele au legătură cu natura și condiția umană. Arta este doar instrumentul de sondare a acestui uman universal. Cîți oameni de cultură și cu atît mai puțin de teatru făceau asta atunci sau acum? Cu siguranță foarte puțini.

S-ar putea obiecta că tema mitologiei românești era una la modă și bine văzută de regim în contextul naționalismului comunist transformat de propaganda de partid în mișcare populară, și era, prin urmare, o temă comodă, la îndemînă. Însă în realitate asta este doar aparență. Chiar dacă naționalismul militant delirant promovat ca sarcină de stat a inclus acțiuni sau activități culturale gen „Cîntarea Romîniei” în care au fost promovați artiști sau acte artistice valoroase, în realitate tabloul general al delirului avea tușe negre și tragice. Rezultatul a fost o distrugere a tradițiilor

autentice. Scena patriotică era de fapt un circ. Și atunci ca și acum și probabil oricînd, patriotismul este cea mai utilă mască sub care să-ți ascunzi mizeria sufletească, dorința de înavuțire, scara orgoliului propriu exhibat public. Cultura română autentică a fost mutilată de grefarea pe naționalismul comunist. Ținta reală a partidului comunist nu era patriotismul triumfal sau exaltarea pe marginea unui fals trecut glorios, ci ruptura față de o cultură autentică inestimabilă, față de un univers de valori care au făcut posibilă perioada interbelică pe care astăzi o considerăm perioada paradisiacă a trecutului nostru sau un fel de „România maxima”. Circul istoric este cu atît mai vizibil și dramatic dacă ne gîndim la țăranul român care din creator de veșnicie la sat s-a trezit muncitor cu domiciliul forțat la oraș.

Ei bine mișcarea equinoxistă evită elegant toate aceste derapaje foarte tentante. Se dezvoltă pur și simplu independent de spirtul politic sau chiar istoric al vremii. Singura măsură asumată este cea a umanului pur. Reușita este remarcabilă, dar nu fără mari sacrificii după cum vom vedea.

Voi enumera mai jos fundamentele care au construit mișcarea Equinox. Acestea mi se par trăsăturile esențiale, dar și condițiile de bază asumate de cei care

într-un fel sau altul au făcut parte din ea. Aceste linii directoare vor lămuri și răspunsul la întrebarea: dar ce fel de teatru este acesta și în ce constă pînă la urmă acest fenomen?

1. Puritatea. Ea înseamnă că teatrul practicat și înțeles de Mihai Vasile este unul în care vii doar cu condiția de om. Ca spectator sau ca actor tot ce ți se cere este să fii atent la ce însemni tu ca om. Nu trebuie musai să știi ceva înainte, nu trebuie să ai o pregătire anume sau un anumit nivel de maturitate sau cultură. În teatrul pur aceștia devin idoli. În teatrul pur nu contează vîrsta sau experiența actorilor sau spectatorilor. Este vorba de puritate pentru că în Teatrul Equinox se pune în scenă nu mișcarea unui om de pildă, ci mișcarea umană, mai simplu, sînt lecții sau exersări ale grației umane. Este un teatru pur pentru că rafinează fiecărui participant capacitatea de a fi expresiv, grațios, expresiv prin mișcări sau rostiri. În acest teatru nu ți se dau indicații regizorale despre piesă sau despre personaj, ci despre tine ca om, ca fel de a fi. De aceea acest teatru are o nemijlocită dimensiune educativă sau mai bine zis formativă. Ea nu a fost urmărită conștient, a fost mai degrabă un rezultat firesc al acestui mod de a face teatru. Puritatea de care vorbesc a trimis acest teatru către originile sale grecești. Teatrul Equinox practica

acel katharsis grec deopotrivă pentru actori și spectatori. Puritatea este o condiție a purificării. Modul pur de a face teatru este un mod în care te eliberezi de condiționările prezentului. În acest fel este puritatea o condiție a Teatrului Equinox. Ea ar putea să apară ca o limitare impusă la intrare aidoma școlii platonice: aici nu intră decît cel care este pur. Adică acela care a reușit să lase la intrare acele părți din el care nu servesc decît prezentului imediat. Eliberat de cerințele prezentului devii pur, sau apt de exersarea purității în teatru. În biserică există o condiție similară, aceea de a lăsa deoparte toată grija cea lumească. În fața ta și a divinului nu se cade să apari cu balastul efemer al prezentului. Trebuie să ai demnitatea de a aduna ceea ce este cu adevărat important și etern în tine. Așa se explică de ce am numit puritatea o condiție. Totodată înțelegem de ce un astfel de teatru este greu de imaginat în afara zeului său. Și de ce nu poate fi un succes de public, chiar dacă participanții Teatrului Equinox sînt de ordinul miilor.

2. Libertatea. A fi liber din punct de vedere equinoxist înseamnă să fii conștient de propria-ți neîngrădire. Este vorba de cunoscuta liberate interioară care îți permite să spui „gîndul meu” sau „simțirea mea”. Libertatea de care e vorba aici este aceea care se referă

la spațiul liber pe care îl ai la dispoziție pentru a-l umple cu ceea ce alegi tu ca să fi tu însuți. A fi liber înseamnă a te lua în posesie ca subiect al propriei tale vieți. Asumarea acestei libertăți de a fi tu însuți în contextul existenței celorlalți. Exercițiile de libertate pe care fiecare act dramatic care are loc pe scena Teatrului Equinox le presupune sînt exerciții de construcție a propriei persoane, actor sau spectator. Pe acestă scenă autorii mari ai lumii, dramaturgi, poeți sînt doar contexte favorabile întîlnirii cu tine și acest lucru se face asumat și programat de către Mihai Vasile, asemenea unei condiții. Iarăși dimensiunea educațională a acestui teatru este evidentă și cît se poate de firească. În acest teatru ești liber să nu faci ceea ce nu simți, să nu joci ceea ce nu ești. A fi actor la Equinox nu este o meserie, ci un mediu de exprimare a propriei libertăți, a propriului mod de a fi. Nichita Stănescu spune mai simplu ceea ce nouă ne e atît de greu: „el a spus apei de sub el că nu mai vrea să se oglindească în ea.” În acest vers „el” sîntem noi toți cei care avem capacitatea de a ne defini propria libertate. A nu o face, a nu fi conștienți de acestă datorie, înseamnă a rata întîlnirea cu noi și implicit pierderea de sine în mulțime. Libertatea înseamnă trecerea de la „noi” la „eu”. Teatrul Equinox își asumă explicit această condiție.

Participanții la acest teatru pot fi deopotrivă tineri sau nu, care să urmeze sau nu o carieră de actor profesionist, care să stea mai mult sau mai puțin. Libertatea ca o condiție esențială a acestui tip special de teatru cum este Teatrul Equinox înseamnă că nu își propune să atingă nici săli pline, nici actori mulți, nici decoruri impresionante, nici critici favorabile cîtă vreme este făcut exclusiv de către și pentru cei prezenți. Este un teatru al libertății și pentru că e ferit de orgolii sau competiții de interpretare artistică. Este un teatru a libertății de exprimare și al libertății de a te exprima pe tine însuți ca actor sau spectator. Este un teatru al diferenței infinitezimale între actor și spectator.

3. Autenticitatea. Eugen Ionescu povestește cum a suferit o cumplită dezamăgire cînd, copil fiind, a realizat în cele din urmă că teatrul este o enormă prefăcătorie, că nimic nu se petrece pe scenă cu adevărat. Există însă și teatre unde acestă prefăcătorie se estompează pînă la dispariție. Teatrul Equinox este un astfel de teatru pentru că aici se joacă starea de fi. Actorii nu se prefac, nu interpretează, ci devin, învață să fie ei înșiși prin intermediul personajelor. Actorii equinoxiști nu joacă mai mult pentru public decît

pentru ei înșiși. Scena Equinox este una a lecțiilor pe care acorii le predau spectatorilor prin exemplul lor personal direct, de fiecare dată, un „aici” și „acum”. Pe acestă scenă se exersează privirea (în sensul lui Horia Bernea), rostirea, rîsul sau plînsul, zborul sau căderea ca feluri de a fi noi înșine. De aceea acest teatru este ferit mai mult decît oricare altul de acestă neautenticitate. Firește, este un teatru mai puțin canonic, este un teatru neconvențional, dar nu este mai puțin teatru în sensul celor mai profunde accepțiuni ale teatrului, cum este cea a lui Peter Brook. Așa se explică caracterul lui pronunțat autentic, sincer. 4. Simplitatea. Nu în ultimul rînd aș adauga și condiția sau exigența simplității cu privire la modul de a face teatru în modul „equinox”. Înțeleg prin asta un mod de a face teatru direct, nemediat, în care neesențialul este redus la minim. Actorii și spectatorii plonjează direct în idee, în sentiment, în acea stare de a fi. Modalitatea de expresie este directă. Scopul principal al acestui teatru nu este a înțelege, ci a simți, a trăi, și atunci nu firul narativ este cel care e pus în scenă, ci dezvoltarea unui sentiment, a unei posturi existențiale, a unui fior. Fiind un teatru nemediat, neintermediat de mesaj, de recuzită, poate deveni un teatru al evidenței. Spectacolele lui pot fi înțelese de oricine, chiar și de

către cineva care nu cunoaște limba în care se joacă. Ca teatru de gest, de pildă, cu atît mai mult își asumă acestă dimensiune în același timp simplă și universală. La acest teatru nu performanța actoricească interpretativă este urmărită, ci dobîndirea propriei expresivități, conductibilitatea proprie în raport cu spiritul lumii, trăirea personală scenică a mitului, a gestului, a sentimentului. La acest teatru nu se intră prin concurs de admitere, nu e nevoie de o pregătire prealabilă în domeniu, pentru că acest teatru este o scenă a actelor de trăire. Asta nu a însemnat lipsa oricărei exigențe numai că acestea erau orientate în jurul ideii simple de a crește frumos, a omului frumos după o sintagmă la modă acum.

În concluzie aceste patru mari exigențe au conturat un teatru liber, în competiție directă cu limitele și aspirațiile tinerilor de a fi, de a se exprima, de a se cunoaște și se forma ca oameni. O mișcare culturală centrată în jurul unei scene care se hrănea cu marii dramaturgi sau poeți care a dovedit că pentru a te conecta cu spiritele și valorile universale nu e nevoie să aderi, fie și formal, la spiritul devalorizant al vremurilor în care îți este dat să trăiești. Teatrul se poate face fără compromisuri în raport cu ființa lăuntrică, cu valorile universale care sînt aduse la viață,

întrupate prin trupurile actorilor. Dacă și numai dacă înțelegi și practici teatrul în felul acesta sînt posibile proiecte precum cele două ale Teatrului Equinox: „Teatrul mitologiei romînești” și „Teatrul poeziei”. Cele două proiecte se întemeiază pe viziunea despre teatru a lui Mihai Vasile, pe felul în care a înțeles și aplicat marile teorii despre teatru. Trebuie remarcat că un teatru clasic, de stat, oficial, finanțat din fonduri publice, mai greu sau deloc rezonează la teoriile teatrale pentru că el trebuie să satisfacă publicul, pe care nu-l alege și nu-l formează, ci publicul alege teatrul. Un astfel de teatru își asumă o funcție publică de deservire culturală, practică o politică culturală. În schimb teatre libere, independente, precum Teatrul Equinox, nu au de îndeplinit o funcție socială, ci au libertatea de a face teatru ca artă în sine și la nevoie pentru sine. Fără finanțare sau cu o una întîmplătoare, inevitabil modestă, ca gest de mecenat personal de cele mai multe ori din partea chiar a celor care erau pe afiș, deopotrivă actori sau regizor, Teatrul Equinox și-a permis luxul e a face artă pură. Așa au fost posibile cele două mari proiecte ale Teatrului Equinox.

Antropologia teatrală

Teatrul Equinox a fost un veritabil laborator de antropologie teatrală. Este și modul de a răspunde la întrebarea ce fel de teatru se juca în acest teatru? Se juca un teatru antropologic, adică unul care făcea din scenă o poartă către rădăcinile omului de astăzi, mai bine zis către felul de a fi al omului dintotdeauna. Se cuvine aici un popas cu iz biografic. Motorul întregii mișcări culturale equinoxiste este creatorul Mihai Vasile. Sursele ideatice ale Teatrului Equinox sînt reprezentate deopotrivă de instinctul de creator al lui Mihai Vasile, pe de o parte, și descrierile lui Mircea Eliade despre mit și ritual prezente indistinct în „Tratatul de istorie a religiilor” sau romanul „Nouăsprezece trandafiri”. Mergînd exclusiv și singuratic pe firul tainic al aprofundării ideii de teatru, regizorul și creatorul de teatru Mihai Vasile descinde în cultura țărănească care la acea dată mai purta cu sine urmele unei viețuiri arhaice. Ca arheolog al ritualului întreprinde cercetări de teren în zone diferite ale țării dar mai ales în județul Prahova. Proiectul teatrului mitologiei românești este proiectul de viață al creatorului său. Acest destin se descrie într-un jurnal de teren. Notează, studiază, în cele din urmă adună

caiete de teren. Peste aceste note cu alură științifică se adaugă notele proprii, traducerea și adaptarea pentru scenă precum și propria viziune despre a face teatru. Rezultatul este un minunat și autentic manuscris de teorie teatrală elaborat pe cont propriu ca rezultat independent vreme de mai mulți ani de zile al unui intelectual român al anilor 1980. Peste notele de teren și concepțiile proprii se adaugă experimente de antropologie lingvistică ca rezumarea limbii române la o serie de silabe care pot alcătui nucleul universal și imemorial al unei limbi de emisferă sudică. Apar în mod firesc spectacole eveniment în cadrul programului teatrului mitologiei românești: „Meșterul Manole”, „Via Lucis”, „Torna Umbra”, „Cercul de piatră”. Toate aceste spectacole marchează rezultate ale cercetării, explorării ideatice și experimentării curajoase ale limbii și mitologiei românești.

De-a lungul anilor Mihai Vasile construiește, ca rezultat al cercetării antropologice, un întreg volum de antropologie teatrală îmbogățit după 1990 cu discuții purtate cu eminentul antropolog francez François Laplantine sau lecturi din autori care la rîndul lor au descris forme de teatru similare.

Iată în termenii autorului conținutul acestei cărți:

„Și-am început a scrie o carte despre toate acestea,

despre acest proiect al meu care explora teatralitatea ritualurilor românești, despre curățenia și tăcerea de dinaintea cuvintelor, despre in-vocații, e-vocații și pro-vocații, despre gestualitatea arhetipală umană, aceeași pretutindeni acolo unde omul s-a întîlnit cu divinitatea sau cu semne ale acesteia, așa cum o sugera, fascinant, Eliade prin teoria hierofaniei.”

Cartea acesta nu a apărut niciodată. Autorul ei, Mihai Vasile, refuză s-o publice, să și-o asume în calitate de autor de vreme ce cu timpul află că nu este primul care elaborează un tratat de antropologie teatrală, că deși reușise în mod miraculos să contureze o teorie a teatrului în sine, a teatrului pur și simplu, cu mijloace proprii, în ciuda orgoliului oricărui creator, concepția lui despre teatru deși izvorîtă direct din mitologia noastră veche, nu este una nouă. Este una universală. Pentru autorul ei universalitatea este un temei suficient pentru a prefera decența și modestia de a nu-ți trece numele pe o astfel de carte, dar pentru cultura română numele lui Mihai Vasile trebuie scris. Toată acestă construcție laborioasă de antropologie teatrală, care înseamnă cercetare antropologică a mitologiei românești, a limbii române, a teoriilor despre teatrul pur, trecută la persoana întîi a lui Mihai Vasile este o mărturie a conectării culturii române la marea cultură

a lumii, a faptului că în domeniul teatrului am fost prezenți pe scena marilor creatori ai lumii. Izolarea istorică, orgoliul culturii mici sau lipsa mijloacelor materiale sau a susținerii publice nu au condiționat un demers creator autentic perfect comparabil cu marile creații ale lumii din ultimii 30 de ani.

Orgoliu de pionier este unul ce poate fi ușor considerat mărunt în ordinea umanului, în logica strîmtă a individualului, dar pentru spațiul cultural din care faci parte poate fi de primă însemnătate pentru că marchează participarea unei culturi locale la cultura mare, la cultura lumii. Este semnul unei conexiuni și mai ales a unei simultaneități spirituale. Ea anulează diferența dintre culturi mari și culturi mici, iar relevanța acestei concomitențe se referă în special la beneficiarii acelei emanații culturale, adică publicul sau mai bine zis cei care se hrănesc cu acel spirit fecund. Nu e puțin lucru să ai la îndemînă maeștrii spirituali, să asiști fără efort la manifestările cugetului care vor lăsa urme adînci în timp după ce tu nu vei mai fi. La îndemînă înseamnă în vecinătatea ta, în urbea ta și în sala în care ai acces gratuit.

Cartea acesta, a teatralității ritualurilor românești, este una din marile cărți neapărute ale culturii române. În schimb apare acestă „În căutarea armoniei pierdute”

care prezintă în filigran tușele importante ale acestei nepublicate cărți. De aceea „În căutarea armoniei pierdute” este partea vizibilă astăzi a unui proiect de-o viață din care cea mai mare parte rămîne ascunsă pînă la urmă. Ea ne dezvăluie povestea destinului creator a lui Mihai Vasile în fapte culturale și oameni. Cuprinde așadar mărturii, dialoguri, interviuri, eseuri, cărți, expoziții, toate ca ecouri ale acestui destin creator. Este cartea unui destin creator privită retrospectiv ca o invitație adresată contemporanilor. Este cartea destinului asumat pînă la capăt, cu micile sau marile lui performanțe, cu orgoliile sau ambițiile asumate și trăite în spațiul cultural. Este cartea unui om și a unui scriitor deopotrivă, a unui regizor de teatru original și a unui actor care a reușit rara izbîndă de a fi mereu personajul principal al propriei vieți. Este cartea armoniei sau antologia unei cărți care n-a fost, o carte care are toate părțile conturate, dar lipește tocmai întregul ei ca o simfonie neterminată. Este o carte fără trup prezentă însă mereu între paginile căutărilor armoniei pierdute.

Cum arată acestă carte nescrisă în viziunea autorului ei? Este cartea „care să dezvolte idei, teorii (unele inventate, altele preluate, altele adorate, altele ignorate.) în care să vorbesc despre viața de actor –

acest amestec miraculos de mister, răbdare și entuziasm –, despre regia de teatru sau de film.”

Scena antropologică sau antropologia scenei

Dacă din cartea făgăduită și nescrisă a rămas doar căutarea armoniei pierdute, din rezultatele cercetării asidue a ritualurilor românești au rămas în schimb spectacolele de teatru ale mitologiei românești nu mai puțin valoroase. Excepționalele spectacole de mitologie, de transformare a scenei în templu sau portal către divinitate depun mărturie despre inestimabila valoare a acestor creații artistice. Teatrul creat de Mihai Vasile devine punct de experimentare a originării, de definirea a identității, de învecinare cu punctul zero al umanității, de familiarizare cu alfabetul gestualității ființei umane, de decantare a sentimentelor umane pînă la stări pure. Toate pe o scenă, în cîțiva metri pătrați. Spectacolele „Meșterul Manole”, „Cercul de Piatră” mai ales, dar și celelalte, sînt spectacole de teatru de gest, formă profundă de exprimare artistică și extrem de puțin folosită la noi sau oriunde. Spectacolul „Torna Umbra” este rostit într-o limbă română veche formată din silabele fundamentale ale limbii, adevărate silabe magice. Iată

cîteva considerații despre gest și limbă, cele două elemente care alcătuiesc seva spectacolelor „Cercul de piatră” și „Torna Umbra”.

Gestualitatea

În teatrul de gest corpul devine mijlocul de exprimare și atunci accentul cade pe corpul actorului. Dar povestea, spectacolul nu este al actorului și nici măcar al corpului său, ci al corpului oricui, prin urmare este povestea corporalității. Regizorul Mihai Vasile recurge la gest cînd e vorba de teatrul antropologic al metrologiei românești pentru că gestul se transformă în ritual și pentru că gestul este expresia tăcerii. În fața sacrului, a divinității, a situației existențiale creatoare de ritual, mai întîi se tace, apoi se vorbește prin gest, prin interpretare corporală a unei stări interioare. Actorul transformă corpul său într-o scenă a celor mai profunde stări și sentimente interioare, atît de interioare încît nu-i mai aparțin. El propune publicului o refacere a acelei situații existențiale privilegiate prin corpul său. Sunetul, rostirea, aici ar fi o impietate. Corpul uman pus în context scenic devine corporalitatea transfigurată estetic pentru a exprima valențe spirituale grave precum puritatea corporală ca

reflexie a purității spirituale. Aceasta este necesitatea gestului în teatru și de aceea teatrul mitologiei recurge la gest și corporalitate. Despre gestualitatea arhetipal-umană ne vorbește Mihai Vasile prin proiectul teatrului de gest al mitologiei românești.

Rostirea

Neputința cuvintelor de astăzi, folosirea lor abuzivă și lipsită de oglindire sufletească care a condus la tocirea lor de semnificație personală, l-au împins pe Mihai Vasile spre arheologia lor, spre cuvintele originale cumva, a căror rostire era un eveniment. În acest sens Mihai Vasile propune silabisirea ca refacerea sacralității rostirii pe de o parte, dar și ca element de sonor al intermedierii dintre gest și rostire. Silabisirea este interfața tăcerii adaptate scenic. Teatrul mitologiei presupune interpretări posibile ale tăcerii, scenografia tăcerii, dar și ieșirea din tăcere, spargerea tăcerii în sunete. Așa iau naștere silabele-chei care desfac tăcerea: trecerea din tăcerea sacră și universală se face tainic, prin chei potrivite care cern din tăcere sunete prefăcătoare, purificatoare, creatoare și plăsmuitoare. Doar pe acestea, într-o eufonie din care răsar cîntece și descîntece, dar și în-cîntări sau incantații, ritualul le va

reține. Toate au valențe magice curative, refac scenic experiența recuperării universalului, sacrului. Ne retrimit prin cîntec, prin silabisire ordonată înapoi în universalul tăcut, și în sacrul mut, mut pentru că nu are nevoie de sunete pentru a se propaga. Sunetul, doar el, începe și se termină undeva, tăcerea însă nu începe și nu se termină niciodată. Așa se rostește scenariul spectacolului „Torna Umbra” de pildă. Toate acestea fac din teatru un loc antropologic privilegiat după cum o spune chiar autorul lor: „...de la felul în care era «administrat» ritualul nu a mai fost decît un pas către ceea ce am considerat a fi un loc teatral. L-am considerat, mai întîi un «loc antropologic», adică un loc al desfășurării actelor umane.”

Antropologia artei la Mihai Vasile

Din imaginea generală asupra dimensiunilor profund antropologice ale întregii creații artistice a lui Mihai Vasile nu trebuie să lipsească contribuția sa în domeniul antropologiei artei, cel puțin așa cum rezultă ea din volumul „În căutarea armoniei pierdute”. Mihai Vasile nu este numai un creator de artă, ci și un atent și fin observator al fenomenologiei artei în sine, cu precădere în ceea ce privește artele plastice.

Antropologia artei sau antropologia simbolică în cazul autorului de față înseamnă cercetarea atelierului fizic și lăuntric al artistului, în mod simbolic biserica artistului – atelierul. Laboratorul de recompuneri ale unor stări, imagini sau sentimente. Este vorba de analiza felului în care are loc transfigurarea acestora în culoare pe o pînză, transmiterea sau, mai bine zis, dispunerea culorilor pentru a reflecta aidoma un sentiment sau o stare de spirit, stare poetică, stare de transă artistică în care pictorul reface pe pînză un sentiment care va intra prin retină în sufletul privitorului. În final privitorul traduce empatic acel sentiment și se întregește, se identifică sau se regăsește în interiorul acelui sentiment. Cu instinct de cercetător stîrnește destăinuiri, de regulă atît de greu de obținut de la pictori, despre detaliile care premerg oricărei opere de artă: cum se captează, memorează, o stare pe care pictorul intenționează să o dezvolte pe pînză, cum artistul se folosește de tehnica avută la dispoziție și cum totuși adaugă o tușă personală acestei tehnici, cum și-ar dori să fie receptată opera de artă rezultată etc. Toate aceste situații subiective greu descriptive fac obiectul unor pagini întregi demne de cel mai înalt nivel de estetică fenomenologică.

Rare sînt paginile în limba română de antropologie a

artei pe viu, cercetarea făcută în interiorul atelierului. Trebuie spus apăsat că demersul întreprins de Mihai Vasile în atelierul artiștilor este unul de cercetare antropologică autentică. În calitate de cercetător al creației artistice descinde în atelierul artistului, pe terenul pictorului. Ținta este una bine definită și urmărită: de a creiona clar tușele imaginarului artistic de la fața locului pentru a fi pus în comparație și circulație ideatică cu alte spații artistice sau autori. Pentru cultura română această cercetare antropologică are valoare excepțională pentru că poartă marca unui mental colectiv privit din punctul de vedere al imaginarului artistic. Din acest imaginar local, poate tradițional sau popular apar valorile universale de tipul lui Brâncuși. Mihai Vasile ne descrie în cuvinte inteligibile traseul mintal întortocheat și sinuos al instinctului creator al artistului care coboară abrupt în arhaic și arhetip. Tot Brâncuși este exemplul elocvent. Cumințenia nu mai e românească, nu mai e cumințenia pămîntului românesc, ci este cumințenia oricărui pămînt locuit de oameni. Universal, dar chipul acestei femei seamănă cu chipul țărăncii autentice din satul românesc în care a copilărit artistul. Văzînd-o Brâncuși sculptează universalul, ea devine poarta universalului.

În loc de concluzii

Orice teorie despre teatru este o metodă de a face teatru, iar o metodă de a face teatru este un mod individual de a interpreta, de a repeta, un ritual. Regizorul este călăuza către sacru. El propune o variantă de confirmare prin refacere și repetiție a arhetipului, a umanului ridicat din căderea din sacru. Opusul căderii din tăcere, din sacru, în timp și în rostire este ritualul, elevarea scenică. Dacă în cele din urmă căderea este o ruptură și o decădere ontologică, ridicarea sau elevarea este o refigurare estetică a umanului. Drumul înapoi, eterna reîntoarcere către sacru, este unul artistic. Teatrul se identifică cu templul în această măsură. Autorul Mihai Vasile folosește din plin acestă mistică a teatrului.

Căutătorul armoniei pierdute mărturisește că se afla în situația incomodă de a crede că prin teoria și practicile sale, reinventa teatrul. Este o situație incomodă în ordinea morală a crede că roata începe cu tine, dar în situația călăuzei către sacru acestă situație este obligatorie și conferă prin ea însăși autenticitatea creatorului. Călăuza-regizor este unul care crede sincer în drumul său pe care tocmai el l-a creat. Este extrem de important ca refacerea cărării către sacru să se facă la persoana întâi. Altminteri alterează întregul

demers teatral de parcurgere scenică a ritualului. Atunci regizorul ar juca asemenea actorului în propria sa regie. Ar fi, prin urmare, neautentic, ar deveni impur și blasfemiator al ritualului. Situația existențială a creatorului de teatru, al arhetipului, trebuie să fie aceea de echilibru dintre autenticitate până la jertfă și modestia umană cea mai adîncă, între ridicare a ochilor către cer și coborîre a genunchilor alături de participanții la ritual pe scenă. Mihai Vasile reușește acest echilibru, de aceea atît lucrarea „În căutarea armoniei pierdute”, cît și întregul său destin de autor de artă reușesc să singularizeze un portret de autor important pe scena culturii române dinainte și dincoace de 1989. În cîteva spectacole readuce echilibru și demnitate în concepția publicului despre teatru în general sau despre teatrul pur și simplu, despre țăranul român, marele creator de mit și de rit, despre actor și despre semnificația și necesitatea profundă a unui teatru. Actorul tradiției profunde românești este țăranul român, cel dintîi actor la teatrul eternității, cel căruia i s-a șoptit tăcerea sacrului și pe care el a făcut-o audibilă celorlalți prin ritual. Cu rigoare și pedanterie artistică Mihai Vasile recuperează, poate în ultimul ceas, tradiția autentică românescă, aceea care a reținut experiențele

fondatoare pentru acest popor, apoi o transfigurează artistic creînd spectacole de teatru care devin bun comun al unor generații de actori și spectatori.
Toată mișcarea artistică din jurul Teatrului Equinox a jucat asumat și conștient rolul unei școli de sănătate spirituală, rolul unei școli de libertate a conștiinței la care mii de tineri au re-învățat să (se) rostească, să-și cunoască limba în care gîndesc, să devină conștienți de mitologia țării lor, de autori importanți din cultura lumii.

Pentru această misiune „fenomenul de la Ploiești” a trebuit să îndure de la lipsa oricăror fonduri, frigul din sală sau ignorarea autorităților, pînă la izgonirea din Palatul Culturii din Ploiești. În condițiile în care cultura astăzi se propagă prin ecranul telefonului și tot mai puțin prin cărți și oameni care să radieze cultură, cît de necesar și util ar fi un demers antropologic de anvergura celui urmat de Mihai Vasile. Cît de necesară ar fi o școală așa cum a fost Teatrul Equinox cînd școala de azi pare să-și găsească tot mai greu o direcție comună cu viitorul copiilor de azi. Realitatea este însă alta. Printr-o crimă culturală Teatrul Equinox astăzi nu mai există. Locul de cunoaștere pe viu a mitologiei românești este viran. Teatrul Equinox însuși se transformă în mit.