Așadar, ne aflăm în fața unui demult așteptat dicționar, antologic prin bogăția de informații, în mare parte dezvoltate chiar prin formule eseistice încărcate de rafinament și splendoare expresivă.

Ca strucură, dicționarul se compune dintr-un argument al autorului, date curriculare, urmate de spațiul ordonat alfabetic în care se cuprind definiții și tratați în istoricitate peste „200 de termeni din lumea scenei”, în expresia autorului, finalizat fiind prin scurte biografii, de la marii tragedieni ai antichității și pînă la Brecht și Ionesco sau de la teoreticieni, precum Aristotel și Apia, la Craig și Stanislavski. Profunde sînt și exegezele închinate lui Lope de Vega, Cervantes, Racine și pînă la cea mai completă personalitate a tuturor timpurilor, William Shakespeare.
În concentrele alfabeticului, autorul a cuprins o bogată gamă explicativă de termeni fundamentali pentru teatru, precum și concepte de natură estetică, elemente de structură, de ordin afectiv, de stiluri, curente, recuzită, compoziție, regie etc. Apoi, grila pe care esteticianul își fundamentează modalitatea tratării este încărcată de varietate, punînd accent pe specific, viziune în istoricitate, punctînd totodată și evoluția respectivului fenomen teatral.

Exemplificările vizează felul de tratare a unor genuri teatrale, precum absurdul, comedia dell’arte, teatrul elisabetan, tragedia și alte universuri pe care profesorul de arte dramatice le tratează cu rafinament estetic și dozaj informativ echilibrat. Întru convingere, vizăm, de exemplu, concentrul comediei. Aici ni se oferă în primul rînd o succintă definiție a noțiunii: ,,Acțiune scenică ce provoacă rîsul prin situația personajelor sau prin descrierea moravurilor și carcaterelor, al cărui deznodămînt este fericit". De la acest punct, referențial pentru respectivul sistem, se dezvoltă istoricul comediei, stabilindu-se subdiviziuni, precum comedia din Antichitate și Evul Mediu, comedia din secolul al XX-lea, vizîndu-se cu discernămînt atît principiile și specificul manifestărillor din anume arealuri, cît și evoluția gesticii, a trăirilor și conceptelor. Astfel, cititorul autodidact și nu numai, pătrunde în subteranele genurilor, specilor și se inițiază în categorii estetice și modalități prin care scena a devenit o a doua lume. Cît privește coordonatele sale orientative, autorul dicționarului ne iluminează: ,,De la declamațiune la jocul naturalist, de la mască la chipul fără machiaj, de la decorul luxos la scena goală, istoria teatrului european oferă o mare diversitate de stiluri, de cele

mai multe ori impregnate de idealuri politice și marcate de sensibilitatea individuală a artiștilor." (p. 87) și nu putem omite nici concentrul privind tendințele secolului XX, din teatrul european. În finalul acestei prea grăbite treceri prin universul atît de captivant explicitat, la întrebarea ,,Quid prodest ?” dăm cuvîntul convingător al autorului: ,,Micul dicționar de termeni teatrali este o cale de a da răspunsuri la multele întrebări pe care ni le punem astăzi în legătură cu arta dramatică, cu evoluția sa, cu tehnicile și regulile sale, pe scurt cu tot ceea ce face originalitatea acestui univers care se construiește continuu sub ochii noștri " Așadar, „Quod scripsi, scripsi”.

mai mult decît este inevitabil s-o facă, desigur. În sensul că, deși toate țîșnirile lui artistice sînt alimentate de lava aceluiași vulcan creator, cînd face teatru - face teatru, cînd face fotografie – face fotografie și cînd face literatură – face literatură, fără să scrie ca un regizor sau să regizeze ca un scriitor. Diversele sale ipostaze artistice își manifestă distinct identitatea, indiferent cîte corespondențe se pot stabili între ele prin efluviul care le unește pe dedesupt. Sau pe deasupra.

Cunoscut printr-o generozitate intelectuală care îl face să-și așeze cărțile mereu la coada proiectelor editoriale și printr-o exigență care îl determină să le amîne exasperant (autorul mărturisește că și lucrarea de față „a zăcut mulți ani prin sertare”), acum șapte ani, Mihai Vasile ne lua oarecum prin surprindere, dar nu ne surprindea deloc. După ce editase zeci de cărți ale altora, în 2005, a luat de coarne taurul debutului editorial propriu și l-a răpus sub forma primei sale cărți – „Mic dicționar de termeni teatrali”. Pur și simplu, venise vremea! Dovada este că, de atunci, a publicat încă trei volume: „șaptezeci și șapte” (poezie și proză; 2007), „Lecția de anamneză. Dialoguri despre teatru” (2009), „Sonatele lunii” (proză; 2011), cu o precizie de metronom reglat la doi ani. Fiindcă cele o

mie de exemplare ale primelor două ediții ale dicționarului (2005 și 2008) s-au topit deja în marea de interes a celor care, profesioniști sau doar spectatori, iubesc teatrul, aici, în România, sau aiurea, din Basarabia în Canada, din Ucraina și Ungaria în Franța, Belgia ori SUA, uite că azi este nevoie de o nouă ediție, revăzută și adăugită.

Mic sau mare, acest dicționar, nu este unul (doar) stricto sensu, ci un tratat obligatoriu de liberă practică teatrală, o carte de studii și de studiat. Pe lîngă definirea propriu-zisă a peste 250 de termeni, în ordine alfabetică, cuprinde substanțiale incursiuni în istoria culturală a celor mai importanți dintre ei – comedie, dramă, epoca elisabetană, teatrul medieval, regie, spațiul teatral etc., precum și 25 de note bio-bibliografice ale unor dramaturgi, regizori, actori, teoreticieni și exegeți care au marcat arta universală a spectacolului de teatru. Mai mult, dicționarul se încheie cu zece pagini de schițe-document care ilustrează evoluția scenei și a spațiului teatral, in extenso, din antichitatea greco-romană și pînă în contemporaneitate. Toate acestea furnizează un tip de informație care transcede limitele unui simplu dicționar.

Dicționarul nu este exclusiv rodul unei activități de

cercetare pur teoretică, așa cum se întîmplă, de obicei, în cazul acestei categorii de lucrări. Mihai Vasile nu și-a scos dicționarul atît din surse strict bibliografice, pe care, desigur, le-a consultat, cît din propria-i activitate de-o viață în domeniul teatral. În tot dicționarul se simte experiența lui de regizor și scenograf, de light-designer, muzician, coregraf și actor (poate doar sufleur să nu fi fost vreodată, dar nu băgăm mîna în foc) care îl consacră ca pe unul dintre puținii autori-totali de spectacole teatrale de la noi. Este evident că acest dicționar este scris „dinlăuntru”. Este evident că este un instrument creat din necesități pedagogice, ceea ce-l face cu atît mai interesant și cu atît mai util, nu numai pentru cei dedicați unei cariere în teatru, ci mai ales pentru noi, ceilalți, spectatorii din sală. Este evident că acest mic dicționar și mare instrument de cunoaștere nu este făcut la voia întîmplării, însumînd definiții pe care, cu puțină competență și multă tenacitate, la urma urmei, aproape oricine ar putea să le colecteze de ici, de colo, fiindcă sursele nu lipsesc. Ar rezulta o lucrare corectă, poate, dar seacă și rece, care n-ar servi la mare lucru, fiindcă i-ar lipsi esențialul – vibrația originalității, tumultul creativității, autoritatea propriului exercițiu, ecuație care conferă lucrării lui Mihai Vasile un statut special. Statutul unei cercetări

teatrale, pe care un om de teatru știe s-o structureze cu acribia uscată a unui cercetător sobru și s-o desfășoare cu subtilitatea, profunzimea, efervescența și suculența unui pedagog și a unui regizor.

Dezvoltînd o sugestie a lui Peter Brook, Mihai Vasile vorbește de acea „magică complicitate între un grup care face teatru și un altul care-l receptează”, încheindu-și „Argumentul” cu certitudinea că „această întîlnire are legi care trebuie știute și respectate de ambele părți”. General valabile, scrise sau nescrise, cunoscute sau ignorate, respectate sau nu, „legile” există și își produc efectul, benefic sau dezastruos, după caz. Meritul lui Mihai Vasile este că, prin acest „Mic dicționar de termeni teatrali” ne oferă un excepțional „cod de procedură profesională” în materie de teatru. Unii îl vor aplica, alții îl vor neglija, dar nimeni nu-și va mai putea justifica neputințele sau excesele, eșecurile sau rătăcirile, diletantismele sau bîlbîielile prin lipsa acestui excelent instrument de lucru. Fiindcă, indiferent din ce grup faci parte, și în teatru este valabil avertismentul justițiar – necunoașterea legii nu te scutește de răspundere.