La începutul acestui an, însă, cotrobăind printre hîrțoagele îngălbenite, scrise cu pixul sau cu creionul (ah, nopțile cînd în liniștea aceea desăvîrșită îmi ascuțeam creioanele!), am găsit (din întîmplare?) vraful de dactilograme cu aceste poeme și proze, corectate pe margine, iar, printre ele amestecate, manuscrise și variante…
Am fost uluit. Nu mai recunoșteam acribia cu care forțam, la vremea aceea, cuvintele să fie vii, să spună cîte ceva din nesomnul meu și al lor…
Cufundat în lectura sutelor de pagini, n-am prins de veste că o nouă zi de iarnă, fără zăpadă, (ah, iernile din anii șaptezeci!) începuse…
Brusc, am făcut socoteala că trecuseră treizeci de ani. Parcă dormisem treizeci de ani.
Sigur, îmi spuneam, neliniștea acelei tinereți a făcut ca multe dintre acele pagini să nu mai fie valabile azi. Că siguranța cu care îmi articulam la vremea aceea obsesiile mă trăda uneori. Că influențele erau prea la vedere. Dar peste toate acestea se așternea o „nostalghie” care nu-mi mai dădea pace…

Pe la începutul anilor optzeci, zgîndărit de poetul Ion Stratan, i le-am dat acestuia spre lectură. Mi le-a înapoiat după ceva vreme. Nu mi-a spus nici un cuvînt. Mi-a înmînat doar un plic și mi-a spus că o să

găsesc acolo părerea lui. Era un fel de prefață, la o carte care nu avea să apară niciodată. Cuvintele lui calde nu erau doar semnul unei ziceri prietenești, ci chiar bucuria cu care un poet descoperea un alt poet…
Dar lucrurile s-au oprit aici. Hotărîrea mea fusese luată..

Mi-am amintit, apoi, de amărăciunea cu care bunul meu prieten, scriitorul Roland Ménard, îmi spunea pe la jumătatea anilor nouăzeci, cum a murit, de ani buni, poezia în Franța lui. Iar eu îi scriam că nu este posibil așa ceva. Iar el îmi replica: ai grijă, vi se poate întîmpla și vouă lucrul acesta. și nu-l credeam… Pînă într-o zi cînd Ion Stratan, mi-a spus înciudat: bătrînelu’, nu-mi mai arde să scriu, nu mai citește nimeni astăzi poezie!

Dar în dimineața aceea de ianuarie călduț a anului două mii șapte (ce cifră greu de crezut!), mi-am spus că mi-ar face bine să le rînduiesc într-o carte. Că prietenii mei mai tineri s-ar putea contamina de vîltorile care ne bîntuiau pe noi, cei tineri pe atunci. Așa că am început să le selectez, să le pun într-o nouă alcătuire, să nu schimb nimic din carnea lor încă proaspătă. Ci doar atît: să le aleg pe cele care încă au de spus ceva. Așa am ajuns la cele cincizeci de poeme și trei poeme în proză, la care am adăugat „Cotrobăiala”, o proză scrisă într-o noapte din primăvara anului o mie nouă sute optzeci și

patru, care a fost ca o încălcare (ultima) a hotărîrii mele de a nu mai scrie literatură.
M-oi întreba, poate, într-o zi de ce am publicat cartea asta și, e posibil să nu-mi pot răspunde…

Autorul

A nu-l cunoaște pe Mihai Vasile înseamnă a nu cunoaște Palatul Culturii. Îl cunoaștem sau nu-l cunoaștem pe Mihai Vasile, ar fi fost prea de tot ca el să nu scrie sau să nu fi scris vreodată versuri. El, care a făcut din poezia altora marea poezie a marilor sale spectacole de la Teatrul Equinox. Îl cunoaștem sau nu-l cunoaștem pe Mihai Vasile, oricum el era demult suspectul public numărul 1 în materie de poezie. Acum avem și dovada. Apărut în 2007 la Editura Libertas, volumul „șaptezeci și șapte” semnat de Mihai Vasile este structurat pe două secțiuni, una de versuri: „Obosiți de-atîta carnaval - cincizeci de poeme”, și una de proză: „Nisip în clepsidră - trei poeme în proză” și „Cotrobăiala”, o povestire fantastică. Versurile și poemele în proză datează din 1977, anul în care Mihai Vasile s-a decis să nu mai scrie literatură. După ce adunase în trei volume experiențele unui deceniu de poezie și proză. Trei volume care nu s-au publicat niciodată, marcate fiind cu stigmatul non-conformismului față de procustienele standarde editoriale impuse de ideologia regimului comunist. „Am decis că este mai corect să-mi văd de teatrul meu”, își justifică Mihai Vasile gestul abandonului în „Confesiunea” care deschide volumul de față. și continuă: „De atunci, scriu poezie în spațiu. Am revenit

în lumea teatrului cu obsesia poeticului… teatrul este un spațiu al poeziei vizibile”. Decizia din ’77 a fost radicală, dar uneori încălcată, pînă în 1984, cînd a devenit definitivă, irevocabilă și executorie, „Cotrobăiala” fiind scrisă în acest an, „ca o încălcare (ultima) a hotărîrii mele de a nu mai scrie literatură”.
După treizeci de ani de tăcere și o indiferență echivalentă aproape cu o uitare a „păcatelor tinerețelor”, Mihai Vasile își redescoperă poezia începuturilor. Parcurge în transă sute de pagini de manuscris: „am început să le selectez, să le pun într-o nouă alcătuire, să nu schimb nimic din carnea lor încă proaspătă. Ci doar atît: să le aleg pe cele care încă au ceva de spus”. și confesiunea se încheie tipic pentru el: „Mă voi întreba într-o zi de ce am publicat cartea asta și e posibil să nu-mi pot răspunde”. Tipic, adică problematic. Adică acea stare de grație a spiritului uman capabil mai mult de întrebări decît de răspunsuri, mai mult de îndoieli decît de certitudini. Incapabili de vreo întrebare ca lumea, unii pot, în schimb, să toarne la răspunsuri cu nemiluita.
Ei, aici e pariul lui Mihai Vasile. Pariul lui de om care dăruiește și de artist care se risipește: „...mi-am spus că… prietenii mei mai tineri s-ar putea contamina de vîltorile care ne bîntuiau pe noi, cei tineri pe atunci”.

Este crezul unei pedagogii intelectuale și artistice de la care Mihai Vasile nu s-a abătut niciodată, în virtuțile formative ale căreia a crezut și crede, pe care o slujește zilnic, cu o competență, o abnegație, o eficiență, un entuziasm și o plăcere ce pot fi probate cu zeci și sute de fapte, întîmplări și evenimente cultural-artistice și dovedite cu mărturii directe de către sute și mii de beneficiari și martori. Regizor, scenarist și scenograf, costume designer și light designer, autor de coloană sonoră, la nevoie, și actor, nu mai vorbesc de afișe și de excepționalele lui caiete-program, într-un cuvînt, autor complet de spectacole complexe la Teatrul pe care însuși l-a creat acum mai bine de 30 de ani - Equinox, profesor de actorie, regie și arte scenice, pictor, grafician, artist fotograf, editor și tehnoredactor de înaltă clasă, excepțional creator de ample evenimente culturale memorabile, prieten și mentor al tuturor generațiilor de adolescenți și tineri care și-au făcut la Palatul Culturii ucenicia spirituală într-ale artelor, Mihai Vasile este unul dintre ultimii reprezentanți ai unei categorii intelectuale pe cale de dispariție – homo culturalis. El trăiește într-un univers exclusiv cultural. El transformă în cultură tot ce atinge, inclusiv timpul pe care îl petreci în preajma lui. Dincolo de necesitățile profesionale și rigorile de

performanță pe care ar trebui să le onoreze orice profesionist al culturii, cel puțin în timpul serviciului, conform fișei postului, Mihai Vasile a făcut din cultură mult mai mult decît un continuu exercițiu profesional. A făcut un mod de a fi. A făcut un mod de viață. El este un homo culturalis. Nu poți spune despre el că este un om de teatru. Adică un om de teatru și atît. Nu poți spune despre el că este un artist plastic. Un artist plastic și atît. Un om de litere. Un profesor de arte. și atît. Un eseist. și atît. Un pionier al jurnalismului cultural în județul ăsta. și atît. Un mentor. și atît. Ori, ca să spui toate astea și încă altele, la un loc, nu ai la îndemînă ceva mai scurt și mai cuprinzător decît homo culturalis. Putea tocmai literatura să lipsească din această ecuație? Tocmai poezia? Tocmai proza? Din abandonul de acum mai bine de trei decenii și jumătate, cu această carte, Mihai Vasile a reușit să facă o minunată demonstrație de perenitate. și de complementaritate. O frumoasă lecție de continuitate. Vorba lui: „crezi că istoria somnului/ se scrie dormind?”.