cînd s-a făcut mare. Acum, pe această mare se fac întreceri nautice.”

Așa și eu:

În orașul meu există un palat. Iar în palatul ăsta, undeva la etajul al doilea se află o cameră. Scrie pe ea, într-un oval ca de fotografie pusă pe o cruce, o cifră neagră pe un fond alb: 41. De-a lungul a cincizeci de ani camera asta s-a intersectat cu viața mea în fel și chip. A stat, adică, pe biografia mea ca o cochilie. Cînd aveam vreo zece ani m-am rătăcit în palatul cu pricina. La vremea aceea vizitele la muzeele din palat erau evadarea duminicală predilectă a părinților mei (intrarea era gratuită, papucii erau obligatorii și pufoși, coridoarele erau mochetate, dioramele cu animale împăiate și peisaje pictate pe fundal erau magice, iar liniștea era deplină. Aud și acum parcă șoaptele vizitatorilor...). Părinții mei au anunțat portarul și, împreună cu el, au plecat în căutarea mea. Mărturisesc că nu mai țin bine minte întîmplarea. Bănuiesc, mai degrabă, că mi-am figurat-o mai mult din povestirea părinților. Tatăl meu, însă, mi-a spus acest detaliu. Că m-a găsit așezat pe o banchetă în fața unei uși încuiate, la etajul al doilea, acolo unde erau doar birouri, că a vrut să-mi ardă o palmă, dar că a amînat asta pentru

acasă, pentru că s-ar fi făcut prea mult zgomot în liniștea aia duminicală a palatului și că a vrut să vadă de ce m-am oprit acolo, în dreptul ușii aceleia. Așa am aflat că eram în fața ușii cu numărul 41, pentru că el a citit numărul iar acasă i-a spus mamei chestia asta. Că, adică, stăteam ca prostul în fața unei uși închise, într-un coridor întunecat, pe care abia se distingea, pe o plăcuță, cifra 41 și la care mă zgîiam fără nici un motiv...

Au trecut anii și, imediat după cutremurul din șaptezeci și șapte, printr-o conjunctură, am devenit profesor de grafică la școala de Arte din orașul meu și care își avea noul sediu în palatul din povestea mea. Era o criză cumplită de săli, pentru că palatul fusese serios avariat de seism. Directorul școlii m-a luat de mînă și mi-a arătat coridorul la capătul căruia se găsea sala pe care mi-o repartizase. – E plină de moloz. Fă și tu ceva curățenie acolo cu elevii și apucă-te de treabă. Iau cheia, străbat coridorul și descui ușa. Cînd să o deschid ceva de dinăuntru se tot împotrivea, așa că am început s-o împing cu umărul, pînă cînd obrazul meu cel stîng s-a lipit de ușă. Cînd reușesc s-o împing și s-o deschid, mare, în ochiul meu cel stîng - plăcuța cu numărul 41. Într-adevăr, în spatele ușii mai căzuse niște moloz și o blocase, doar că mie îmi rămăsese în

ochi numărul sălii, despre care atunci știam foarte puține lucruri. Apoi, la cîțiva ani după aceea, tot plimbîndu-mă de la o instituție la alta (deh, nebunia acelei epoci) mă stabilesc la o instituție din (ați ghicit!) palatul din orașul meu. Am fost arătat viitorilor mei colegi, mi s-a spus cam ce am de făcut și cu ce o să mă ocup și mi-au fost înmînate cheile mele cu care să intru sau să ies din birourile respective. Am constatat că pe plăcuța legată de inelul cheilor stătea scris numărul 41. Am ieșit pe coridor, am privit ușa și am constatat că este, într-adevăr, sala în care predasem în urmă cu cîțiva ani lecții de grafică. Îmi amintesc că de la fereastra camerei 41 am văzut îndurerat cum se dărîmau clădirile copilăriei mele. Cu buldozerul, cu picamerele, cu bila aceea uriașă, cu tîrnăcoape, cu furie, cu ură, cu dispreț... Trec alte cîteva zeci de ani. Destinul m-a plimbat de colo-colo. Palatul de care vă vorbesc intră, la un moment dat, în reparații capitale, pentru că altfel s-ar fi prăbușit peste noi și nu se făcea ca în mijlocul orașului, la un alt cutremur, să se transforme într-o uriașă grămadă de moloz. Așa că s-a început refacerea structurii lui. Operație migăloasă și de durată. Cu mare tam-tam, după un timp, se inaugurează o aripă, mai degrabă un colț, al palatului. Colțul acela avea, la etajul al doilea, camera 41. Curată,

dar goală. Nu atrăgea pe nimeni, pentru că era ruptă, din cauza lucrărilor de pe șantier, de orice instituție care ar fi putut-o folosi. A stat așa goală și părăsită un timp îndelungat, pînă cînd, tot căutînd un loc pentru a expune lucrările unor prieteni mai tineri, cineva îmi spune: - Nu știu dacă-ți convine dar e liber „41”... și așa am intrat iar în posesia unei chei pe a cărei plăcuță scria cifra asta. Camera era curată sau, mai bine zis, nouă, pentru că era plină de muște moarte, praf și funigei...

Acum, în această cameră, expun fără încetare artiști de toate vîrstele și din toate domeniile artelor vizuale... Adică, așa cum spunea în zicerea sa, Anton Tănăsescu, acum, pe această mare se fac întreceri nautice...

Cum să nu te întrebi, atunci cînd constați că povestea de mai sus (cît se poate de reală, de altfel) este ca o carte parcă scrisă dinainte și pe care tu n-ai altceva de făcut decît să o trăiești? E, parcă, invers decît frecventa zicere „viața mea e un roman”...

Cît de ciudate ni se par, la o anumită vîrstă, lucrurile din preajmă. Ca într-un vis pe care ai senzația (unii spun că este cît se poate de reală!) că l-ai mai visat. și nu numai o dată! Cartea asta a mea de acum este în

situația asta. Tot am sentimentul că am mai scris-o. Altă dată... și nu doar o dată...

Am debutat în presa literară încă din 1971 și preț de cîțiva ani am bîntuit prin cenacluri și reviste literare dintre cele mai diverse. Am încetat, însă, să mai scriu literatură încă din anul 1977, descurajat fiind de felul în care se debuta în volum la vremea aceea. M-am retras în lumea teatrului meu și am rămas acolo zeci de ani. Mi-am exersat imaginarul în această lume fabuloasă în care, spre deosebire de alte arte, reacția spectatorului este imediată. știi, adică, dacă este în regulă sau nu ceea ce faci și exprimi ca artist. Poate că și ăsta a fost un motiv pentru care lumea teatrului m-a atras mai mult. Am avut mulți prieteni scriitori și, cei mai mulți dintre ei, își expimau din cînd în cînd această spaimă: cine sînt cei care ne citesc cărțile? Cum poți afla părerea lor. Ba, mai mult. Se mai întîmplă și această anomalie. și anume momentul în care scriitorul și cei din preajma lui hotărăsc să facă celebra, inevitabila, necesara „lansare de carte”. Adică exact atunci cînd cartea iese de sub tipar, cînd n-a citit-o nimeni, în afară de tine sau de cel care o prezintă, și cînd nimeni nu știe nimic despre ea. De ce (mă întreb eu acum, retoric) nu se face o... lansare sau ceva de genul ăsta după ce cartea a fost citită?

Cartea este ca un feribot pe care să-l încerci în prima lui călătorie și după care să te declari satisfăcut sau nu de călătoria cu el...

...Cartea de față este și ea astfel. O călătorie. Cele trei proze cuprinse în ea (un fel de triptic, dacă vreți) au avut destine ciudate, adică au fost altceva pînă au devenit ceea ce sînt ele acum, în cartea asta. Una dintre ele a fost un proiect șovăitor al unei piese de teatru, celelalte – subiecte sau scenarii de film care nu s-au transformat niciodată în film din cauze atît de neînsemnate pentru pagina asta pe care o scriu acum. Am fost atît de bucuros că pînă la urmă au devenit proză... Am aflat (pentru a cîta oară?) cîtă forță are imaginarul nostru în actul profund al lecturii față de cel stîrnit de teatru sau de film. Dar, desigur, asta e altă poveste...

Ele vorbesc, în primul rînd despre singurătate, despre cum ne administrăm (ce cuvînt oribil!) singurătatea asta, despre cum se adună două sau mai multe singurătăți, crezînd că astfel se construiește o singurătate mai mare, care să-i încapă mai comod și mai blînd pe cei singuri... Amară și tristă iluzie. Matematic vorbind, suma singurătăților este doar o cifră care nu le topește ci doar le alătură...

Este o carte care vine nici prea tîrziu, nici prea devreme pentru mine.
Este, poate, o revanșă pe care și-o ia, acum, scriitorul care aș fi putut să fiu dacă...
Dacă ce?
Dacă aș fi făcut ceea ce trebuie la timp...

Bogdan-Lucian Stoicescu

Singurătatea ca un decor

...Doar trei texte au fost selectate de autor și așezate în volum („Sonatele lunii”, care acordă și numele cărții, „Scrisoarea care trebuia trimisă pînă să devină literatură” și acela care închide volumul, „Caietele Prințului”), texte care la originea lor, după cum însuși autorul mărturisește în prefață („O carte despre singurătate, despre singurătăți sau Camera 41”), au fost, unul, „un proiect șovăitor al unei piese de teatru” (bănui că se referă la acela cu care se deschide volumul, „Sonatele lunii”), celelalte două fiind „subiecte sau scenarii de filme”, care din motive numai de autorul lor știute, s-au transformat peste ani în prozele care întruchipează acest triptic, indiscutabil scrise în „tăietură” chiar dacă nu în totalitate filmică, cel puțin într-o manieră care te trimite cu gîndul la tehnica de scriere a unui scenariu cinematografic.

După o primă lectură, aș fi fost tentat să-i dau dreptate lui Mihai Vasile (celui din prefață), care cu aceeași

amară sinceritate spune că textele dumisale vorbesc „în primul rînd despre singurătate”, dar mai ales despre cum „ne administrăm... singurătatea”. Asta pentru că personajele prozelor sale sînt, fără nici o excepție, condamnate la o singurătate fără de leac: fie că este vorba despre cele trei femei din cehoviana (ca atmosferă) „Sonatele lunii”, părăsite din varii motive de soții lor și cărora nu le mai rămăsese altceva mai bun de făcut (în afară de a-i aștepta cu o febrilitate greu de disimulat, nutrind speranțe deșarte într-o revenire a lor), decît să participe la un „joc idiot”, cum îl numise una dintre ele, constînd în citirea unei scrisori ce-i fusese adresată cîndva, ca și cum o primise chiar atunci, fie că este singuraticul autor al acelei scrisori care trebuia trimisă pînă să devină literatură din proza omonimă (cu o pastă narativă evident onirică), care-și consumă însingurarea la masa de scris, singura sa legătură cu lumea reală fiind motanul său, fie că este vorba despre doi bărbați (personajele centrale ale textului magico-realist „Caietele Prințului”), foști prieteni și colegi de școală, care se reîntîlnesc după mai mulți ani de la absolvire, într-o gară sordidă, atemporală, unul dintre ei trăindu-și ultimele zile de viață, măcinat de o boală necunoscută și care, după ce-i dăruiește cîteva caiete (conținînd textul unui jurnal,

constituind embrionul ultimei sale cărți), i se destăinuie în misterioasa-i casă, ca-ntr-o spovedanie sui-generis, dezvăluindu-i celuilalt (naratorului, proza fiind scrisă la persoana întîi, ca și aceea de dinainte), marea taină a existenței sale. Cu alte cuvinte, singurătatea ar reprezenta, la o primă lectură, tema-liant care, prin fire nevăzute, solidarizează indestructibil triada textelor volumului.

Însă, după o a doua lectură, aveam să constat, nu fără oarecare surprindere că, de fapt, adevărata temă-liant (pentru mine, unul) n-o reprezintă singurătatea, ci însuși conceptul de text cu tot ce ține de geneza și resorturile lui lăuntrice – aici reprezentat de niște epistole mai mult sau mai puțin de dragoste, aparținînd a două personaje-scriitori: una ajunsă la destinație (în „Sonatele lunii”), alta doar scrisă și netrimisă, pe cale de-a deveni miezul unei cărți aflate în lucru (în „Scrisoarea care trebuia trimisă pînă să devină literatură”) și, în sfîrșit, dar nu în ultimul rînd, sub forma unui jurnal existențial și de creație (în „Caietele Prințului”). Evident, singurătatea despre care amintea autorul, omniprezentă, deci lesne sesizabilă, există, indiscutabil, însă ea devine decorul flou din fundal, lăsînd locul din prim-plan liber, ba chiar potențîndu-l, textului, care se transformă, astfel,

într-o adevărată axis mundi. Textul însuși devine, așadar, forța motrice care însuflețește totul, care generează și întreține atmosfera scriiturii creionată impecabil, în tușe cînd sumbre și păstoase (precum în „Caietele…”), cînd în diafane și vag perceptibile creionări filigranate (precum în „Scrisoarea…”), el conferind totodată o amprentă perfect vizibilă și o ingeniozitate bine temperată construcției narative, lucruri detectabile doar la o lectură atentă, atribute care plasează prozele autorului nostru într-o zonă de graniță (extrem de îngustă, e adevărat), aflată între literatura fantastică și cea a realismului magic, adică în acele teritorii ale marii proze latino-americane plăsmuite de străluciții ei reprezentanți (Borges, Marquez, Carpentier, Cortázar, Casares, Asturias ori Fuentes) sau, în egală măsură, în acelea aparținînd unor importanți scriitori europeni (Kafka, Jünger, Grass, Hesse, Buzzati, Calvino, Fowles, Kundera ori Gracq). De altfel, multe dintre numele pomenite aici apar și în textele volumului, ca o confirmare în plus a apetenței lui Mihai Vasile către acel melanj omogen de motive specifice mitologiei universale și basmului, grefate pe elemente fantastice, onirice și reale, ultimele de o evidentă sorginte autobiografică. Bref, așa cum mă așteptam, prozele lui Mihai Vasile n-au făcut altceva decît să-mi confirme bănuielile avute

înainte de-a le fi citit și anume că ele constituie un capitol extrem de important al personalității sale artistice polivalente, manifestată cu siguranță absolută în tot ceea ce întreprinde, grație calităților sale indiscutabile de artist total și intelectual subțire, sentimental și imaginativ, melancolic și nostalgic, ludic și tragic, proprii unui actor care-și schimbă cu ușurință (nu cu ușurătate!) costumele și discursul, în funcție de rolul pe care tocmai îl interpretează pe scena culturală atît de agitată a zilelor noastre.

publicistică în domenii cultural-științifice. Din operele publicate amintim: „Mic dicționar de termeni teatrali”, „șaptezeci și șapte” - poezie și proză, „Lecția de anamneză. Dialoguri despre teatru”, redactarea și editarea Albumului Prahova ș.a. A fost redactorul revistelor de cultură Atelier 21 și Orpheus, între anii 2002-2006. Trecem peste activitatea de la Teatrul Equinox, „conceput - în viziunea autorului - ca un spațiu de interferență a mai multor arte.” De asemenea, din succinta prezentare nu poate să lipsească nici invitația Guvernului francez, din anul 1997, la un stagiu la Universitatea Lyon Lumiere 2, cît și prezența domniei-sale la Festivalul european de muzică barocă de la Ambronay, unde împreună cu regizorul Bruno Cohen a pus în scenă „Persée” de Jean-Baptiste Lully etc. Așadar, vasta acțiune culturală a lui Mihai Vasile o rezumăm, din lipsă de spațiu, în a-i defini personalitatea, vizînd ultima sa apariție editorială, supusă de asemenea tăcerii multă vreme – „Sonatele lunii”. Să rezoneze creațiile sale literare cu aceste momente de viață? Doar ne întrebăm!

Cartea se compune din trei proze, anticipate de elementele referențiale din pseudo-prefața cu titlul dramatic pentru existența din totdeauna a creatorului

– „O carte despre singurătate, despre singurătăți sau camera 41”. În paginile acestei introduceri, autorul explică, în fapt, propria sa manieră artistică, dar mai ales geneza celor trei povestiri: „Este o carte care vine nici prea tîrziu, nici prea devreme pentru mine. Este, poate, o revanșă pe care și-o ia, acum, scriitorul care aș fi putut să fiu dacă…” Atunci care-i sensul cărții de față, ne întrebăm, retoric. Răspunsul: scenarii narative de tip Marquez, altoite pe drama spirituală a individului care trăiește într-o asemenea lume. Dar să descifrăm, înainte de toate, cele două scenarii narative. Povestirea „Sonatele lunii”, de la care provine și titlul volumului, pare să fie convingătoare pentru specificul creației autorului nostru. Ne întîmpină procedeul amintit mai înainte, respectiv cel al dispunerii biplane a epicii, într-o ordine specifică ficțiunii plăsmuite de către autor. Între cele două planuri-osatură ce structurează povestirea „Sonatele lunii”, liantul ce asigură epicul este Filip, neostoitul călător ce-și caută propria identitate, prin ieșirea în afara spațiului concentraționar al propriei sale existențe. În fapt, Filip se caută pe sine, cu rost de a-și împlini idealul: realizarea scenariului de film, după romanul lui Adolfo Bioy Casares, din Buenos Aires, acolo unde pe vremuri îl cunoscuse și pe marele Borges… Filip pleca dintr-o

lume domestică, răpit totuși de o pasiune devoratoare. O lume compozită, existînd sub forma unui clan compus din femei izolate la un conac în care fiecare dintre ele se distinge printr-o ratare aparte. Supuse unui ritual de factură epistolară, femeile vor asculta de voința majordomului, sub apăsătoarea prezență a stăpînei casei, încremenită în jilțul ei. Cheia acestui ritual o au cele două surori, Marta și Clara, iar sub presiunea celei din urmă se vor citi scrisorile primite de la Filip sau, de fapt, o justificare a nestatorniciei lui Filip, pe care o descoperim într-una din scrisorile ce se citesc ritualic: „Rana mea de nevindecat se datora refuzului Martei de a avea un copil cu mine.” În celălalt plan „ficțional”, respectiv cel de la Buenos Aires, în Cartierul Belgrano, Filip se întîlnește cu scriitorul Adolfo Bioy Casares. Intenția sa era bine definită: „Ar fi vrut ca scenariul după cartea acestuia, „Invenția lui Morel”, să-l lanseze în lumea bună a filmului… Un fapt inedit, introdus de către scriitor, ca marcă a efectului compozițional, oferă cititorului una din cheile înțelegerii actului narativ: „Deci eroul nostru este singurul viu într-o lume fantomatică, cinematografică. Așa se explică și necomunicarea totală dintre personajul viu și stafiile tridimensionale din filmul în care încearcă să intre și nu poate.” Refuzul lui Morel

este cauzat de convingerea superiorității invenției sale: „El vrea doar să conserve pentru el și pentru mica lui eternitate, săptămîna aceea în care vrea să spună femeii pe care o iubește tot ce n-a putut să-i spună niciodată. și atunci inventează un aparat care înregistrează tot ceea ce se întîmplă cu ei toți în cursul acelei săptămîni și care, odată cu mareele, se pune în mișcare și redă la nesfîrșit povestea înregistrată.” Filip reușește, de altfel, să pătrundă și intenția ascunsă a lui Morel: „Aparatul ăsta, invenția lui Morel, le răpește și sufletul, îi lasă adică să moară fără nimic înăuntru… Înțelegi? Morel vrea să pună sufletul în fantomele acelea care bîntuie insula…” Însuși autorul păstrează în povestea sa taina pe care o duce cu sine, dincolo de forța cinematografului: „Eu vorbesc aici despre o invenție totală, despre cum poate un om, diabolic, recunosc să-și rezolve teama de moarte.” În plan ficțional, la discuție participă „cealaltă” Martă, căreia îi mărturisește existența, „în lumea asta, foarte departe… o femeie cu același nume ca al dumitale și pe care am iubit-o atît de mult încît, atunci cînd m-a înșelat cu un alt bărbat, am simțit nevoia să o părăsesc numai ca să nu mă răzbun… Pribegesc de mult timp prin lume numai ca să o uit, dar îmi e cu neputință…” De o mare forță expresivă sînt scenele în care este prezent clanul

de la conac, cu mulțimea de femei ce trăiesc dramatic sub seducția trecutului, peste care plutește, obsesiv, imaginea lui Filip. Cea care va schimba psihologia grupului va fi Tanța, care adaugă peste ucigătorul sentiment al dorului pentru Filip al Martei, în liniștea aceea de moarte, „Sonata lunii” de Beethoven. Ea va metamorfoza întregul grup: „Tanța se întoarce în camera ei, schimbă acul pick- up-ului și, deodată casa se umple de sunetul acela vioi, ritmat și vesel al părții a doua…” Dăruită unui dans aproape ritualic, ea fascinează întregul grup: „Sufrageria se umple deodată de bucuria asta molipsitoare…” Culminând cu moartea Sidonei, stăpîna casei, clanul pare că se disipă în cele din urmă, urmare a morții lui Filip într-un banal accident de mașină, în inima Bucureștiului. La un pas de locul dramei, o clipă, se aflase și Marta, care, neștiind, „trece mai departe și se cufundă în orașul care pare că nu mai vrea să adoarmă”, reîntorcîndu-se în inima clanului deja schimbat… Cu elemente de factură polițistă, pare să fie și intriga nuvelei „Caietele Prințului”. Prozator cu forță narativă și inventivitate în structurarea materialului, Mihai Vasile s-a cantonat în sfera unei proze ce ne trimite înspre sursa optzecistă, din familia căreia desigur că-și arogă deschis apartenența. Ne întîmpină în proza sa felurite medii

sociale, nu lipsite de o atmosferă greoaie, cu personaje la fel de diverse, unele căzute în stări obsedante iar altele proiectate în universuri ficționale de mare forță reverbativă. Clanul de femei, Filip, și mai nou, amicul său, Cristian, din „Caietele Prințului” dar și altele din această carte, sînt intermediarii prin care autorul ne preumblă prin medii, evenimente și sondarea unor obsesii, din care nu se exclude nici autorul însuși. Obsedat de pachetul pe care amicul său Cristian îl aduce la cîrciuma insalubră din apropierea gării, autorul se lasă în voia jocului creat de către acesta, în fapt obsedat de a reînnoda fire de viață din trecut, printre care evocarea unor întîmplări din ziua debutului său literar: „Am venit, la un moment dat, la masa voastră… Toată ziua plănuisem cum să te întîlnesc și să-ți spun cît de mult mă bucur.” Retrospectiva reînviată de amic este fulminantă: „Mi-ai spus chiar în seara aia că m-ai putea ajuta să intru și eu în cetate… Doar că pe tine te-a durut în cot… Nu te-a mai interesat să devii scriitor… Pentru tine era suficient să-ți demonstrezi că poți face și asta, în timp ce noi, ceilalți, de pildă eu, a trebuit să ne chinuim pentru fiecare amărîtă de victorie… Așa că după ce am terminat cu școala m-am pus pe scris și am bătut pe la porțile editurilor.” Finalul obsesiei respectabilului său

amic va șoca, dealtfel, prin motivarea „devenirilor sale artistice”. Suspansurile care apar pe parcursul povestirii sînt completate prin sondări fine în mediul din jur. Senzațiile se aglomerează, atmosfera cîrciumii devine apăsătoare, autorul simțindu-și căderea în transă și reverberarea unui trecut, urmare a fotografiilor găsite în „plicul albastru” adus de prietenul său. Spațiul devine astfel prilej de regăsire a unor îndrumători într-ale scrisului, de „ședințele de redacție de pe strada Brezoianu…”, prilejuri, în plan compozițional, de a-și „textualiza” povestirea cu relicte de vechi creații și citate din scriitori din timpuri „vechi”.

Aminteam mai înainte de aderența autorului la optzeciști, în fapt propria sa generație de creatori, fapt dovedit de această adevărată frenezie a revenirilor, ce-l cuprinde în povestirea de față. Cît privește firele narative ale creației de față, ușor se poate observa prezența unei „dezordini” sever controlate și mijlocite de posibilitățile combinatorii nicicînd epuizate. Așa cum se poate ușor observa pe parcursul lecturii acestei cărți temeinic construită, textele sînt supuse unor distorsiuni voite, unor multiple posibilități de „scenografiere” a materialului, dovezi certe ale prezenței în spațiul literar românesc a unui autor

dedicat cu patimă frumosului. Dar, deși s-ar mai putea adăuga multe altele, întru închiderea cercului și regăsirea „obsedantei biblioteci”, înspre care ne trimite adeseori autorul, ne retezăm incursiunea în această interesantă carte, cu îndemnul de a fi citită.

...De ce-o fi așa de greu să scrii o poveste de dragoste? Pentru că poate fi artificială. Mihai Vasile, însă, scrie o tulburătoare poveste de dragoste, de o frumusețe incredibilă...