cine povestește, cine scrie?), continuă cu revelația unui epic extrem de condensat (întîmplările încep să se lege, semnificațiile se evidențiază) și termină cu emoția intelectuală pe care (lucru rar la autorii români – Mircea Eliade, Ștefan Bănulescu, Costache Olăreanu) ți-o poate oferi modalitatea în care este construit textul, folosind impecabil, natural și subtil, un evantai de tehnici narative mai vechi sau mai noi – povestirea în ramă, polifonia planurilor, jurnalul, contrapunctul, puțin textualism, un pic de colaj... Aici găsesc eu că ar fi punctul forte al cărții și din această cauză spuneam că îți trebuie un îndelung exercițiu al lecturilor dificile și o anume tenacitate a experiențelor intelectuale – ca să ajungi la plăcerea estetică generată mai mult de contemplarea tehnicii literare decît de empatia cu subiectul, cu acțiunea, cu personajele... „Sonatele lunii” nu este o carte la îndemîna oricui. Și, totuși, nu este nicio nenorocire dacă te oprești la orizontul care îți este accesibil, fiindcă plăcerea estetică predomină în fața interesului intelectual și emoția în fața teoriei.

Vocația fundamentală a lui Mihai Vasile este aceea de a construi reprezentări complexe ale lumii și ale sinelui, folosindu-se la fel de bine de cuvînt ca și de culoare, de imagine ca și de mișcare. Din motive care mie nu-mi...

nouă nu ne... și, bănuiesc, nici lui însuși nu-i vor fi niciodată destul de clare, Dumnezeul artelor i-a dat canon pentru arta scenică, în care Mihai Vasile face nu numai spectacole, ci și teatre, nu numai distribuții, ci și actori. Evident că un spirit rebel ca el mișcă în front ori de cîte ori i se năzare, astfel încît trei din cele cinci proze din „Sonatele lunii” („Sonatele lunii”, „Scrisoarea care trebuia trimisă înainte de a deveni literatură” și „Caietele Prințului”) s-au născut din ceva ce, inițial, trebuia să fie o piesă de teatru (păi, nu?!) și niște scenarii de film (păi, da!), adică din niște schițe, din niște însemnări, crochiuri, note, ce-or fi fost ele ab initio. Nu numai că autorul însuși ne mărturisește asta în prefața cărții sale, dar personajele însele sînt conștiente de așa ceva: „Parc-am fi într-o piesă de Cehov”, ba chiar își și pun problema: „... ăsta e chiar subiect de film” sau: „... nu cred în cinematograf. Este doar o jucărie pentru cei care nu vor să citească”. Textele abundă în notații, trimiteri, aluzii la teatru sau film, fie că este vorba de concizie, precizie și ritmul mișcării personajelor: „Marta s-a așezat înapoi în fotoliu, ține plicul cu amîndouă mîinile. Miranda nu i-l cere, urcă scara alături de Clara. – Stingi tu lumina... Marta o privește absentă. Dă din cap în semn că a înțeles. Albert se retrage cu spatele către ușa lui,

privind-o cu duioșie” (astea, în teatru, ar fi indicații regizorale, iar în film – decupaj), fie de succinte aluzii, notații sau asocieri ale povestitorului: „Un prim plan cu chipul adormit al bărbatului. Apoi un detaliu cu mîna fetiței care bate în geam”, „totul pare un final de film”, „Trag draperia la loc peste fereastră ca o cortină peste actul trei al vreunei drame deja consumate”. Dintre cele trei proze, cea mai teatro-filmică, dacă pot spune așa, prin ritm, prin dinamică, prin abundența dialogului, este chiar „Sonatele lunii”, în care acțiunea principală se petrece într-o sufragerie, unde cinci femei stau de vorbă și joacă un ciudat joc al vieții lor trecute, oglindit în scrisori vechi scrise sau primite de ele însele. În textele următoare, aportul teatro-filmic se diminuează simțitor, cedînd în fața trupelor de elită ale prozei dintotdeauna: descrierea („Apa acoperi în curînd totul (...) se limpezise ca prin farmec. Un întuneric albastru, ca un vînt însetat, se lăsă pretutindeni, iar nisipul trosni la încheieturi”), narațiunea („Prietenul meu a publicat, cred, vreo șapte sau opt cărți de proză. Cel puțin cinci citisem și eu cu ceva vreme în urmă. Îmi plăcuseră. Erau bine scrise, iar critica literară de atunci le-a primit bine.”), introspecția („N-aveam cum să înțeleg. Totul mi se părea aiurea. Deodată, îmi dau seama cît de departe

sînt de toate ale mele. Stau țintuit locului gîndind...”), ajutate substanțial de forțele auxiliare ale portretului literar („Omul din fața mea, ridat, ușor gîrbovit, cu un zîmbet strîmb în colțul drept al gurii”) ale comparației („Licoarea aceea gălbui-aurie mi-a pătruns în gîtlej ca o turmă de cerbi în pădure”) sau epitetului („O viață tumultuoasă, energică, inflorescentă, peste care trona, strălucitoare, viața castelului.”). În acest ultim text, dialogurile au un regim normal, ca să zic așa, adică replicile sînt ceva mai lungi, ritmul nu mai este atît de dinamic, plus că, uneori se mai și opresc, la naiba!, lăsînd loc și altor mijloace și procedee – evocarea, rememorarea, monologul, cîte și mai cîte, așa cum îi stă bine unei proze cumsecade.

Deși nu duce lipsă de invenție epică (adică, e capabil să fabrice fapte, întîmplări, evenimente), nu asta este marea miză a prozei sale și nu asta îi dă forța, profunzimea și strălucirea. Deci, nu ce construiește epic este important la Mihai Vasile (dacă rămînea aici, reușea, cel mult, o proză inteligentă și onorabilă), ci cum o face. Și o face nu liniar, nu cronologic, nu monoton, nu previzibil. Dar cum? După o rețetă savantă, fiindcă el introduce în construcția epică nu neapărat elementul fantastic, ci mai degrabă acel „fabulos cotidian” în felul clasicilor sud-americani

(mă gîndesc mai ales la Julio Cortazar și Alejo Carpantier). Realitatea (superbă confuzia bine controlată realitate-convenție și ficțiune-literatură, mai ales în proza a doua) este potențată definitiv și copleșitor de un element-surpriză care intervine năpraznic în derularea convențională a evenimentelor epice. Cea mai la îndemînă tentație ar fi fost ca, aducînd fabulosul în cotidian, să le amestece în asemenea hal încît să rezulte o minunăție de talmeș-balmeș. Cu un excepțional simț al raporturilor și al proporțiilor (simțul ăsta vine din teatru, fără îndoială, dar și din arta plastică), prozatorul lasă misterul să irumpă în convențional numai atîta cît să definească imprevizibilul ca pe acea certitudine că nu trăim în unicitate și absolut, ci doar într-una dintre multiplele variante posibile ale unui relativism plurivalent care, dacă nu ar fi atît de ușor de ignorat (în viața reală, nu în ficțiunea artistică) ar deveni insuportabil și năprasnic pînă la sinucidere. Elementul fabulos (fetița cu eșarfă roșie care chicotește dubios sau transfuzia cu sevă) nu intervine punctual, izolat și cuantificabil în derularea epică a acțiunii, ci se infiltrează prin toți porii în corpul narativ, infestîndu-l iremediabil. Nu episoade narative propriu-zis fabuloase, care să alterneze cu episoade convenționale (să le numim cotidiene, adică, obișnuite,

normale), ci o simfonie de evocări, aluzii, sugestii (venind prin intermediul visului sau, mai ales, al absolut indispensabilelor scrisori vechi, prezente în toate cele trei proze, dezvăluind și învăluind, în același timp, tot felul de semnificații, sentimente, obsesii) asigură acel fabulos cotidian, în sensul că certitudinea se împletește cu îndoiala, claritatea se confundă cu misterul, lejeritatea este amestecată cu rigoarea, conturînd o zonă a clar-obscurului ale cărei margini interferează cu granița irealului, după o linie de demarcație pe care este greu să o definești și imposibil să o păzești.

Dacă tot am pedalat pe ideea de tehnică literară specială, înseamnă asta oare că „Sonatele lunii” este o carte anostă, seacă și rece? Nu neapărat un tratat de estetică literară, un compendiu de tehnici literare, dar o construcție menită numai a exemplifica niște procedee? Total fals! Dimpotrivă, este o carte construită pe niște adevăruri etern-umane și pe cea mai radicală dintre emoțiile omenești – spaima de moarte. Se moare în toate cele trei texte, chiar dacă în ultimele două extincția personajului principal este mai mult sugerată decît operată. Cu o emoție care te pîndește permanent, nu de „trăiri” duce lipsă această proză, care, totuși, strălucește prin tehnică. Și, pentru

a repune lucrurile în dreapta și adevărata lor măsură, mai fac precizarea că între fondul emoțional și forma inteligentă există o asemenea armonioasă și complexă conlucrare, încît tehnicile literare folosite își fac treaba perfect, adică nici nu se văd cu ochiul liber al primei lecturi. Lectura de bază! De-aici încolo încep însă marile delicii intelectuale.

Serenela Ghițeanu

Sonate literare

O plimbare pasionată prin Grădinile Literaturii, o plimbare lungă cît o viață de om, așa s-ar putea rezuma volumul lui Mihai Vasile „Sonatele lunii”.

Compusă din cinci proze, cartea poate fi citită lesne ca un roman, pentru că există o unitate strînsă de tematică și de stil, iar eroul principal pare a fi același. Atunci cînd se numește Filip, eroul este un exilat român, scriitor, care cutreieră lumea, îl cunoaște pe maestrul său spiritual, Borges, la Madrid, apoi pe Adolfo Bioy Casares, la Buenos Aires. Cînd vorbește la telefon cu prietenul său Massimo, de la Roma, acesta îl roagă să vină să se întîlnească la Lyon, în Franța. O întîlnire neașteptată cu prietenul său din tinerețe Radu Neveanu, în aeroportul din Lyon, îi modifică însă nu doar programul pe termen scurt, ci și viața, de-a dreptul, în mod șocant. Această primă proză se numește „Sonatele lunii”.

Secvențele care surprind momente din peregrinările lui Filip de pe un continent pe altul alternează cu scene de-a dreptul de teatru din viața a șase femei de

la București, femei din generații diferite (Sidonia, Marta, Clara, Carolina, Miranda și Tanța), servite cu loialitate de bătrînul Albert. O atmosferă desuetă, dar rafinată și cuceritoare. Marta de la București se află într-o poză înrămată pe care Filip o poartă mereu în geamantan. Cele șase femei își petrec o parte din timp jucîndu-se de-a corespondența, improvizează un teatru pe care îl corectează pe măsură ce îl interpretează, iar tema acestuia, scrisorile, unele reale, altele inventate, reprezintă ceva esențial pentru viața lor. Una dintre femei face referire directă la „surorile“ lui Cehov. și totuși, nu avem în casa acestei familii rămase fără bărbați celebra melancolie de tip slav, ci una de tip latin. Doamnele acestea nu se lamentează, nu se lasă pradă unei singurătăți care degradează și duce la imobilitate, ci sînt inventive, creează „scene dramatice“, comunicînd mult și consistent și întruchipînd portrete expresive.

A doua proză – „Cotrobăiala” – are ca erou tot un scriitor, care s-a refugiat într-o capsulă aparținînd unui vehicul militar, care zace într-un cimitir de mașini blindate vechi, în centrul unui oraș de provincie. El bate periodic la ușa unei case unde crede că locuiește „Dl Borges“, dar nimeni nu îi deschide. Vrea să termine o carte, dar nu reușește.

E prevenit de prietenul lui, Ben, și de iubita lui, Crio, că autoritățile vor veni să caute în cimitirul de mașini de război ceva prețios, un obiect care ar ascunde un secret militar. Într-o zi, eroul îl găsește în propria-i capsulă-locuință-refugiu pe Savant, unul dintre foștii lui profesori din facultate, care conduce echipa de căutători ai obiectului ascuns. Zona de blindate este bulversată în zadar, iar eroul va afla că iubita lui, care se internase pentru o operație, tocmai a găsit sub pernă, la spital, o cutiuță albastră ciudată care pare a fi obiectul atît de căutat. Scena ritualică inițiată de Doctor este mai asemănătoare cu o scenă din proza fantastică a lui Mircea Eliade decît cu una din Shakespeare, care e invocat de către Crio. În final, căutătorii misterului militar sînt pedepsiți aspru nu se știe de cine, iar păsările cu „penele ca de metal“ continuă să bîntuie orașul.

Scrisoarea devine un lait­motiv al autorului cînd reapare în proza numită „Scrisoarea care trebuia trimisă pînă să devină literatură”. O metaforă a scriiturii ca deopotrivă element al artei și al vieții. Proza „Caietele Prințului” creează o atmosferă și mai misterioasă decît în celelalte. Eroul se întîlnește într-o gară cu un prieten din tinerețe, din vremea cînd au debutat ca scriitori amîndoi. Dacă eroul a abandonat

scrisul după aceea, celălalt, Cristian, a făcut o carieră literară destul de importantă. El îi dă acum eroului o valiză și apoi dispare. Eroul devine buimac, la hotel, să constate că valiza conține niște caiete-manuscris, cu fragmente destul de greu de juxtapus și de decodat. Apare Maria, o prietenă a lui Cristian, care îl conduce pe erou într-o casă somptuoasă, acolo unde de cîțiva ani trăiește Cristian. Biblioteca imensă a acestei case conține manuscrise chiar și din sec. al XVIII-lea, este în același timp o comoară, dar și un univers în sine. Pare biblioteca visată de Borges! Ea trimite, apoi, prin conținutul ei, la niște citate din caietele lui Cristian. Acesta e bolnav de cancer, zace la pat și vrea să se confeseze eroului, pentru că are de mărturisit un secret special. Cristian îi încredințează eroului nu doar un secret... cel puțin problematic, atît pentru el, cît și pentru societate, am zice noi astăzi, dar și rugămintea de a prelua o anumită misiune, și ea problematică. Se lămuresc o parte dintre ciudățeniile prezente în caietele lui Cristian și se nasc alte întrebări, în schimb.

În ultima proză, „Zidurile”, reapare eroul din prima, Filip, dar textul este mai curînd o schiță de teatru expresionist decît o povestire propriu-zisă. Această afinitate cu teatrul își are explicația în faptul că Mihai Vasile este regizor și lucrează de 30 de ani și ca

profesor de artă dramatică, montînd în acest răstimp peste 150 de spectacole de teatru, dans, teatru de gest, teatru de imagine, realizînd chiar și scurtmetraje. Cînd Teatrul Equinox din cadrul Palatului Culturii din Ploiești a încetat să existe, în 2014, dintr-un motiv administrativ, Mihai Vasile a înființat imediat Centrul Dramatic Mythos, unde continuă să lucreze, tot cu tineri, la montarea unor spectacole care îmbină mai multe mijloace de exprimare artistică.
Volumul „Sonatele lunii” este o declarație de dragoste făcută Literaturii. Proza lui Mihai Vasile combină un spațiu și un timp recognoscibile în realitatea noastră contemporană cu secvențe care la prima vedere par fantastice. Nu se întîmplă însă brusc ceva fabulos în aceste proze, ceva care să rupă firul realului, ci ne sînt descrise niște imagini, niște personaje și niște întîmplări care par ușor ireale, dar care fac parte din realitatea curentă în mod firesc. Ele nu sînt perceptibile pentru oricine, e nevoie de privirea unui artist, a unui scriitor, în speță, în aceste povestiri, ca să fie evidente.

Nu doar teatrul este într-o formă sau alta inserat în acest volum de proză, ci și arta cinematografică. Există un clin d’œil făcut, de exemplu, filmului lui Hitchcock, „Păsările”, prin stolurile de păsări cu aripi

ca de metal, din „Cotrobăiala” sau vreunui film de Tarkovski, prin imaginea unei fetițe cu o eșarfă roșie, care apare și dispare la geamul scriitorului, ca o nălucă, în „Scrisoarea...” Anumite fragmente par mai degrabă părți dintr-un scenariu de film. Filip, eroul primei proze, vrea să scrie un scenariu (după un roman al lui Bioy Casares), pe care să îl regizeze Massimo. Este evocat direct filmul „Anul trecut la Marienbad”, film-cult al anilor ’60, scris de Alain Robbe-Grillet și regizat de Alain Resnais, dar inspirat de cartea „Invenția lui Morel” a lui Bioy Casares.
Eroul din volumul „Sonatele lunii” este un scriitor care regretă iubiri pierdute, care îl evocă pe cel care se căuta pe sine la tinerețe, apoi pe cel care a ajuns la peste șaizeci de ani. și nu în ultimul rînd, pe cel care ar mai putea să fie. Finalul uneia dintre proze e revelator în acest sens: „O oboseală grea, parcă fără sfîrșit. Alunec încet, mă întind peste hîrtii și ele foșnesc primitor ca cearceafurile proaspăt aduse din frigul de afară de la uscat - mirosul ăsta de neuitat din vremea copilăriei -, mă răsucesc pe partea dreaptă, îmi strîng mîinile și picioarele la piept și-adorm așa, ghemuit, ca și cum cineva ar fi hotărît, peste voința mea, că mîine ar trebui să mă nasc orice s-ar întîmpla...“.

Există o simbolistică în aceste proze care e căutată,

cum ar fi scrisoarea netrimisă, Borges pe post de zeu al Literaturii, dar care poate fi văzut pe stradă, de departe(!), Castelul magic, anti-kafkian, din „Caietele Prințului”, Cartea care poate fi un leac vital, dar firul conducător este ideea de călătorie inițiatică. Prin această idee prozele se apropie, ca sens profund, și de proza fantastică a lui Eliade, nu doar de realismul fabulos al scriitorilor sud-americani. Eroul celor cinci proze trebuie să parcurgă un drum la capătul căruia se află... Moartea. Cu misterul ei de nepătruns cu tot. Moartea e foarte prezentă în aceste proze, fie prin eroi care mor, fie prin eroi care sînt pe moarte. Inițierea eroului trebuie făcută atît în Artă, cît și în Viață. El depune mărturie fidel, onest, asupra stărilor lui mentale și sufletești, care sînt complicate, impregnate de melancolie, și ceva rămîne totuși nespus, ceva ce ține de privat, care ține de singularitatea fiecărui om de pe pămînt.

Mihai Vasile propune, deci, un text care are o arhitectură ultramodernă, în care elementele disparate se îmbină de fapt, la o privire atentă, foarte coerent într-un întreg. „Sonatele lunii” este o carte de atmosferă, în care erudiția și tehnicile narative moderne și postmoderne nu știrbesc cu nimic din expresia unei sensibilități profunde a autorului și care

se transmite și în creionarea personajelor sale. O carte despre dragostea pentru literatură, despre vise mari, despre cărți (nescrise), despre iubiri pierdute, despre rătăciri (la propriu și la figurat), despre Inițierea în călătoria care înseamnă Viața. „Ești la capătul călătoriei...“, îi spune – eliadesc – Maria eroului, în „Caietele Prințului”.