Așa credea, la 27 de ani - în septembrie 1960 -, Nichita Hristea Stănescu, în clipele în care scria poemul numit „56 de ani”. N-avea de unde bănui că aprigele-i Ursitoare îi hărăziseră, deja, un cu totul alt destin, curmîndu-i existența pămînteană la puțin timp după ce avea să împlinească 50 de ani, într-un întunecat miez de decembrie al anului 1983. […]
De mai bine de douăzeci de ani, puțini, din ce în ce mai puțini, sînt cei care continuă să lupte - așa cum cred ei de cuviință - pentru ca neuitarea să învingă. Pentru că, în fond, numele luptătorilor sînt cu mult mai puțin importante decît numele Poetului. Am convingerea că toți aceia care încă mai luptă astăzi, nu pentru numele lor o fac, ci pentru numele Poetului. Pentru că numai astfel izbînda le va fi adevărată și deplină.
Regizorul, scenograful, graficianul, pictorul, muzicianul, poetul Mihai Vasile este unul dintre acei extrem de puțini luptători care cu obstinație, cu încrîncenare aș îndrăzni să spun, își petrece propria existență - de om și de artist desăvîrșit - pentru ca neuitarea să învingă.
Cantonat permanent într-un anonimat bine lucrător - o altfel de xeniteia? - Mihai Vasile explorează cu o tenacitate excepțională cele mai profunde și dificile zone ale poeticului nichitian. Iată că astăzi el ne dezvăluie o nouă fațetă a personalității sale artistice poliedrale.
Spun acest lucru gîndindu-mă la faptul că ceea ce ne propune Mihai Vasile nu este, de fapt, o expoziție - în accepțiunea obișnuită a cuvîntului - ci un excurs metafizic în 56 de trepte pe care, fără teama de a greși, le-aș numi 56 de foto-poeme. Sau, de ce nu, chiar picto-poeme, deoarece majoritatea lucrărilor pe care el ni le aduce acum în fața inimilor, pot fi numite chiar așa.
Am avut privilegiul să fiu alături de prietenul meu Mihai Vasile în toată perioada, nespus de dificilă, de elaborare a acestui proiect. Am fost martorul nașterii și metamorfozării majorității lucrărilor sale. Le-am văzut crescînd pas cu pas. Și numai astfel mi-am putut da seama că, de fapt, ele nu sînt niște simple fotografii care, în mai multe sau mai puține cuvinte, să poată fi „descrise” ori „povestite”.
Alături de și împreună cu versurile care le însoțesc, potențîndu-se reciproc într-un tot inextricabil, ele nu sînt altceva decît mici ferestre deschise spre cerurile noastre lăuntrice, dezvăluind privirii noi și nebănuite universuri, generate de spații poetice nichitiene mai puțin sau chiar deloc cercetate.
Parafrazînd zicerea lui Constantin Brâncuși, lucrările lui Mihai Vasile trebuie privite pînă în clipa în care ele pot fi văzute în adevărata și fascinanta lor dimensiune.
Dacă aș putea accepta ideea existenței unei entități creatoare, diriguitoare, distribuitoare a toate și a tot pentru noi, pămîntenii, ar trebui să mă revolt împotriva arbitrariului, a inechității distribuției talentelor. De ce acestui Mihai Vasile i s-au îndesat talente și capacități de exprimare aproape fără limite, în timp ce nouă, muritorilor de rînd, ne-au fost lăsate cîteva firimituri și, cîteodată, nici măcar atît?
În lungul deceniilor (O, Doamne! Am ajuns să scriu și asta!) l-am cunoscut pe Mihai Vasile, graficianul. Apoi pe Mihai Vasile, creatorul unui teatru - Equinox. Și, din nou Mihai Vasile, formator de talente și de comunicare a mesajelor nevorbite: teatrul său de gest… O cîrpă devenea un decor fastuos, un scaun aruncat într-un colț transmitea o idee, un gest, o mimică realizate sub îndrumarea lui regizorală trebuia s-o receptezi ca pe un eseu, ca pe un mesaj filozofic. Ca spectator al teatrului lui, nu te puteai situa decît în două ipostaze: îl înțelegeai și plecai îmbogățit sufletește sau nu-l înțelegeai și plecai umilit de propria-ți neputință.
Mi se pare firesc ca Mihai Vasile să-și continue misiunea și să abordeze și eseul fotografic. Și, logic, să-și aleagă poetul necuvintelor în această comunicare vizuală.
Cine nu a văzut expoziția lui de eseu fotografic de la Muzeul de Artă, a rămas sărac. Sufletește.
(artist fotograf)
Mulți dintre cei care-l cunosc pe Mihai Vasile ca regizor de teatru au fost, poate, surprinși de latura sa fotografică... dar nu și de neastîmpărul lui de a căuta tot timpul un alt mod de exprimare artistică...
Activitatea sa cinematografică și experiența de grafician, se pare că l-au împins inevitabil spre această punere în imagini a lumii nichitiene. Ce a ieșit nu sînt doar simple fotografii cu ceva însemnări scrise peste ele. Nu sînt fotografii cu poetul, ci cu gîndurile lui.
Totul este, de fapt, o ușă deschisă spre o zonă pe care o știam din necuvinte, dar pe care nu puteam să o vedem.
Așa cum ne-a mărturisit, lucrările expuse s-au născut din filme neterminate. Fotograme nicicînd montate l-au chemat să le dea o altă viață. Imagini ce par venite din alt timp și altă dimensiune ne duc cu ele dincolo de orice rostire.
Așa aflăm că versurile pot fi și văzute, nu numai citite...
Mai tîrziu, în stradă, mi-am dat seama că totul s-a petrecut, de fapt, altfel: nu întîmplarea a schimbat destinul acelor imagini rătăcite...
Mulțumim, Nichita, că l-ai pus pe Mihai să caute prin lada cu filme!
PS: De cîte ori citeam din Nichita nu puteam să am în fața gîndului decît imaginea poetului, în eternul lui pulover, recitînd inconfundabil, la masa lui din bucătărie, într-o emisiune alb-negru...
Acum am, în sfîrșit, mult mai mult...
O expoziție de fotografii care și-ar fi avut locul, la fel de bine și în anii '80: viziuni despre Nichita.
Mihai Vasile a visat vreme de douăzeci și cinci de ani că prin fereastra casei sale intră stoluri de fluturi-de-kosmos care își presară din aripile lor pudra-stelară-de-dar a îngerilor de piatră și a dezrobit din starea sa de visare cîteva rame prin care se zărește săgeata de foc a transcendentului. Mihai Vasile este el însuși un înger de piatră. Se vede cu ochiul liber: toate compunerile sale de teatru, de lumină sau de umbră, sînt de piatră. Chipurile actorilor săi sînt de piatră. Replicile lor răsună precum întoarcerea ecoului dinspre piatra de fîntînă, de peșteră și chiar de nestemat. Dacă s-a întîmplat ca în urmă cu douăzeci și cinci de ani să exersez uneori zborul de fotografie și caligrafii, eu am primit numai darul-dorul-de-idei, dar el le-a pus în practică, bucuros ca un copil de darul meu de dar. Privesc cu uimire fiecare fotografie și mă recunosc: sînt eu, Mihai Vasile. Cochinescul încă lenevește oblomovist în pat, cu mîna sub cap, așteptînd Idei. Fiecare imagine este o poveste, cum este și aceea a bătrînului din rama-fereastră a firului de pulbere stelară numit, acum, „Ah, tu lumină…”, sau un film rupt din ideile pe care niciodată un Tarkovski nu le-a mai povestit („Ar trebui…”), dormind nevăzut pe covorul de iarbă din încăperea unde stă întinsă o fetiță („M-am uitat și eu…”), compunere ce lasă deschisă poarta altei compuneri. Ce încordare se desenează înlăuntrul acestor personaje din „zonă”, care așteaptă și ele o dezlegare dincolo de rama îngerului de piatră, pe care îl vedem, în sfîrșit, explicit, într-un pastel de ceață numit „Schimbă-ți numele...”
Mihai Vasile trece cu bucurie de la o temă la alta, amalgamînd, frămîntînd lutul de lumină și pixeli, de la mărul cel roșu al ispitei întins de frumoasa cea nudă bătrînului disperat de propria ieșire din cadru, pînă la telefonul (și el tarkovskian?) oferit de „zonă” lui Nichita, către Eminescu: îngerul de piatră, îngerul de piatră...
Mihai Vasile, piatra de înger...
Expoziu021bia de eseu fotografic a regizorului Mihai Vasile, deschisu0103 la Muzeul de Artu0103 Ploieu0219ti, pornind de la un text al poetului Nichita Stu0103nescu, u201e56 de ani voi tru0103i, asemenea Colosului din Rhodosu201d.