ALTCEVA...

(Cuvînt rostit de directorul Muzeului de Artă din Ploiești, scriitorul Florin Sicoie, la vernisajul expoziției de eseu fotografic „Altceva”, în septembrie 2005)

Mă gîndeam la fraza unui mare critic român, Alex ștefănescu, care spunea la un moment dat că literatura română seamănă cu plantele crescute sub o placă de beton. Imaginați-vă contorsiunile plantei care încearcă să ajungă la lumină, strivită fiind de placa de beton. Literatura română de dinainte de 1989, din care unii dintre noi chiar facem parte – și lucrul acesta se poate extinde la ceea ce a însemnat cultură română – seamănă cu plantele ieșite de sub o placă de beton: navigînd între forțe contrarii, încercînd să evite cenzura, fluierăturile activiștilor de partid, interdicțiile mai mult sau mai puțin paradoxale... Spun asta pentru că ceea ce aș numi – și am și numit într-un text pe care domnul Mihai Vasile îmi face onoarea să îl publice din cînd în cînd –, „FENOMENUL EQUINOX” s-a născut în acea perioadă.

Cînd se vorbește despre dizidență în fostele țări comuniste vorbim de filmul polonez, de grafica maghiară, de mijloace artistice care au dus la apariția, în Cehoslovacia, a lui Miloș Forman... România nu stă prea bine la acest capitol, cum nu stă bine nici la capitolul dizidenți. Ceea ce s-a întîmplat aici, la Ploiești (și cred că sunt 25 de ani, de-atunci) este un miracol și miracolul acesta demonstrează că valoarea, indiferent de epocile potrivnice pe care le străbate, nu poate fi oprită. Dacă ne-am deplasa cu aceste eseuri fotografice ale domnului Mihai Vasile în urmă cu 20-25 de ani sînt convins că tovarășii de la partid ar fi spus: „Cam întunecat univers, tovarășe Mihai Vasile!” Da, un univers întunecat pentru că acest univers întunecat nu vine numai din influența maestrului pe care i l-am ghicit cîndva și, pus în fața faptului împlinit, a trebuit să recunoască faptul că acesta este Andrei Tarkovski, ci vine dintr-un tip de formație care, probabil, n-a fost pesimistă din prima clipă, dar a devenit pesimistă la momentul asumării mature a unei poziții culturale.
Într-o țară în care lumea este obișnuită să fie asistată, când toți cer bani, în care la peste un secol de la replicile conului Leonida și ale coanei Efimița: „D-aia-i stat ca să dea!”, faptul că poți face un teatru experimental cu totul special, aproape fără bani, că poți face aceste expoziții, că la o expoziție de eseu fotografic, așa cum este cea de astăzi, sînt prezenți atîția tineri, rămîne pentru mine, efectiv un fenomen care trebuie studiat, un fenomen care ține de ceea ce aș numi „sociologia receptării”, pentru că dincolo de ceea ce face domnia sa, dincolo de masa de scris, de montajul cinematografic, dincolo de scenă sau de laboratorul fotografic, există acest feed-back al criticii, al publicului, al reacțiilor pe care le determină. În lipsa acestor reacții artiștii nu sînt nimic, ori reacția din această zi, din acest moment arată că ceea ce a făcut domnul Mihai Vasile este important, major, intră în acea zonă culturală care în România de-abia acum începe să fie recunoscută, acceptată, și nu pot decît să-i urez să numere cît mai multe... echinocții de-acum înainte.