Avatarurile unui autoportret

(Cuvînt rostit de pictorul Florin Șuțu la vernisajul expoziției de eseu fotografic „Avatarurile unui autoportret”, în noiembrie 2011)

Mă gîndesc că Mihai Vasile nu a creat evenimente artistice pentru ca noi să-l bucurăm cu prezența noastră. El a creat aceste evenimente ca să ne bucure pe noi. În situația aceasta este și expoziția sa de eseuri fotografice „Avatarurile unui autoportret”.
Aș zice că această expoziție este, mai degrabă, o colecție decît o expoziție.
O expoziție înseamnă, în fond, aducerea în față, expunerea, arătarea unor crîmpeie, fragmente sau clipe dramatice din existența unui artist, pe cîtă vreme o colecție, mă gîndesc că înseamnă aducerea la cunoștința noastră numai a acelor fragmente de artă care nu pot funcționa unele fără celelalte și care, împreună, alcătuiesc arhitectura, ființa întreagă a artistului Mihai Vasile. Mă gîndesc, mai degrabă, că avem de-a face cu un pleonasm cînd spunem „eseu fotografic”. Dicționarul explicativ spune că fotografia este o grafie, o scriere cu lumină, ceea ce, în fond, Mihai Vasile face și atunci cînd reglează intensitatea luminii cu care izbește sau mîngîie actorul din spectacolele domniei sale. Mă gîndesc, de asemenea că este un pleonasm să spunem eseu, pentru că tot în dicționar cuvîntul acesta înseamnă concept filozofic privind un fenomen, neepuizîndu-l; ce altceva face Mihai Vasile decît același lucru, călcînd desculț, cu tălpile goale pe scîndura scenei? Maturitatea sa artistică nu numai că a prilejuit această expoziție dar a prilejuit chiar avatarurile autoportretului. Aceste avataruri ale autoportretului sinelui, n-ar fi existat fără avatarurile autoportretelor fiecăruia dintre noi, fără avatarurile portretelor celor care au trecut prin geografia intimă a ființei lui Mihai Vasile (și mă gîndesc aici, printre altele, și la superbele doamne din viața domniei sale), ei bine, acele avataruri ale autoportretelor n-ar fi putut funcționa, n-ar fi putut exista fără avatarurile portretelor noastre, ale celor care am trecut agresiv prin ființa domniei sale, fără portretele celor care am trecut blînd prin ființa domniei sale, stînd la o discuție aprinsă, ori doar la o șuetă, la o bîrfă, la un pahar de vin... Toate aceste avataruri nu ar fi putut funcționa fără educația de dinaintea vîrstei domniei sale, pentru că Mihai Vasile este posesorul unei educații care vine de dinaintea nașterii sale. El a rămas printre puținii artiști care știu să-și întîmpine un confrate: cu eleganță, parcimonios, uneori se îmbracă în costum cu lavalieră sau cu papion; el și cînd dușmănește, o face frumos, elegant, față de mulți dintre confrații noștri care nu știu nici măcar să iubească cu eleganță, care nu știu nici măcar să-ți strîngă mîna cu demnitate. Domnia sa este printre puținii care mai știu să facă curte ființei în starea ei de a fi în preajma fiecăruia dintre noi.
Aceste lucrări de artă fotografică dovedesc clar o viziune matură și profundă, în sensul în care artistul Mihai Vasile are acea înțelepciune care-l împinge să apară, în această minunată înșiruire de imagini, cu o cromatică stinsă, potolită, blîndă, așezată. Contrastele valorice nu au agresivități, totul se păstrează în limita declarației de dragoste. El știe că o declarație de dragoste se poate face numai în șoaptă și, neapărat, cu tandrețe. Altminteri ar fi obscen. Orice declarație strigată pe fereastra larg deschisă este o obscenitate.
Mihai Vasile nu putea să știe lucrul acesta decît prin înțelepciunea acumulată într-o viață de om dăruită artei...