TEATRU

Un orizont mereu deschis

Teatrul Equinox este un fenomen cultural. O cultură majoră - și cultura română are toate temeiurile de a aspira la această poziție - își îngăduie ca, alături de continuarea direcției „clasice, academice”, să practice și experimentul, în cazul de față experimentul teatral. Simpla înșiruire a seriei de spectacole prestigioase pe care le-a pus în scenă Teatrul Equinox, ca și premiile importante pe care le-a obținut acesta ar ocupa, chiar într-o formulare lapidară, multe pagini. Dar n-am să vorbesc despre asta, ci despre fiorul teatral, despre redescoperirea arhaicului, a arhetipurilor, despre coborîrea pînă în zona subtilă în care s-a născut limbajul, despre lecturile moderne, uneori paradoxale, ale unor texte clasice, aparținînd, între alții, lui Eminescu, lui Caragiale, lui Nichita. și am să mai vorbesc despre ceva. O ființă are nevoie, ca să existe, de suflet. Din 1980 încoace, sufletul Teatrului Equinox se cheamă Mihai Vasile. Orice emulație, orice grup spiritual, orice mișcare de idei, oricît de fecunde și de încărcate de calități, are nevoie de un ferment, de un germene, de un spiritus rector. Pentru Teatrul Equinox, el este Mihai Vasile. Ce forță trebuie să ai ca să atragi în jurul tău tinerii, să regizezi spectacole curajoase și pline de semnificații, să umpli sălile fără să te bucuri de mijloacele financiare consistente ale teatrelor oficiale, să ocolești cenzura comunistă, într-o subtilă complicitate cu spiritele luminate care există în orice sistem, chiar totalitar! Portofoliul de spectacole de dinainte de 1989 demonstrează un lucru fascinant: perioada de dictatură n-a reușit să sugrume nici talentul, nici curajul, nici experimentul. Intrat în firescul său după Revoluția română, Teatrul Equinox se confruntă, iată, după cenzura comunistă, cu noua cenzură economică a unei societăți aflate într-o perpetuă tranziție. Dar Mihai Vasile este un vechi luptător. Ceea ce n-a reușit să înăbușe totalitarismul comunist n-a putut și nu va putea să stingă nici capitalismul sălbatic. În forme tot mai personalizate, Teatrul Equinox își continuă experimentul spiritual, deschizînd noi uși, oprindu-se asupra unor noi autori, folosind noi mijloace. Aceste direcții noi și totuși vechi sînt acelea care îi fascinează pe spectatorii Teatrului Equinox. Îmbarcați la bordul unei corăbii paradoxale, duși de minunatele valuri ale aventurii, în fața lor se află un orizont mereu deschis. Undeva, la timona lustruită de anii lungi de navigație prin mări seducătoare și primejdioase se află un căpitan subțire și veșnic tînăr, chiar dacă eforturile de a înainta prin nesfîrșitul ocean de idei l-au făcut să încărunțească mai devreme decît ar fi trebuit. și, la posturile lor, cățărați pe catarge sau trebăluind în cală, membrii echipajului - mereu alții, și totuși aceiași - îl secondează în ceea ce înseamnă, de multă vreme, o echipă. Vînt din pupa!

Florin Sicoie

scriitor2005

Mihai Vasile este un remarcabil om de teatru, un regizor absolut extraordinar. El a creat o trupă de tineri actori, foarte înzestrați, care studiază foarte serios noile forme de expresie scenică. Altfel spus, el a transformat Teatrul Equinox într-un adevărat „falanster” teatral.
•
Parafrazînd un strateg britanic, aș spune că Teatrul Equinox a făcut, cu atît de puțin, atît de mult, pentru atît de mulți.

Roland Ménard

actor, dramaturg - Franța1992

Nu avem cunoștință că s-ar produce în altă parte din țară ceva asemănător. Cu atît mai mult e bine ca „fenomenul de la Ploiești” să fie cunoscut și recunoscut în mișcarea noastră teatrală, pentru că el este semnificativ pentru ceea ce înseamnă o abordare modernă, novatoare a exercițiului scenic.

Dumitru Solomon

dramaturg1987

Citește mai multe

Centrul Dramatic MYTHOS din Ploiești a fost înființat ca o continuare a Teatrului EQUINOX, a cărui activitate a încetat, după 33 de ani, la finele toamnei trecute. Din motive asupra cărora nu este aici locul a insista, reamintindu-le (mai ales că, prin fatalul lor substrat politic, redeschid o rană dureroasă!). Sigur, pasionații mai pot face și alte analogii convenabile, pe care hazardul le-a oferit cu grație: 33 de ani, vîrsta la care Iisus a fost crucificat, urmată de Înviere, apoi, de învățăturile Sale, care s-au transmis din veac în veac și de numele Lui pomenit întru veșnicie etc. etc... E problema lor. Problema noastră e să notificăm faptul că - așa cum numai în urbea lui Nenea Iancu se poate întîmpla - entuziasmul unui ctitor cultural (în speță, al lui Mihai Vasile, artistul care a înființat EQUINOX și, la stingerea acestuia, îl continuă cu MYTHOS!) nu s-a diminuat cu nimic. Cu un milimetru măcar nu s-a scurtat voința lui. Așadar, înfrîngerea a fost doar aparentă. Mihai Vasile nu și-a pierdut nici o fărîmă din energiile sale clocotitoare, ci, dimpotrivă, permanența proiectivă, fervoarea l-au susținut în strădaniile sale tenace, aproape încăpățînate, ca, pe amintirea unei instituții, să reușească să înființeze alta. La fel de frumoasă și de strălucitoare. Pe ruinele unei cetăți, a ridicat alta. La fel de înaltă și de maiestuoasă. Pe umbra unei idei, a izvodit alta. La fel de chibzuită și de măiastră. Practic, prin tot ceea ce-și propune să facă, de acum încolo, acest nou centru de excelență culturală, se continuă liniile de activitate, strategia de viață, ca să zicem așa, weltanschauung-ul EQUINOX- ului. Prin urmare, MYTHOS nu e doar mitologie culturală, ci este și, în egală măsură, teatru (cu tot cu „bagajul” acestuia, aflat tot în posesia lui Mihai Vasile!), apoi, antropologie, spectacol, etnologie, literatură, festivalul „Nichita la echinocțiu”, din fiecare primăvară…

Florin Toma

scriitor și publicist2014

Cu spectacolul „Cercul de piatră”, Teatrul Equinox din Ploiești a celebrat nu numai, ca în fiecare an, echinocțiul de toamnă, ci și împlinirea a două decenii de existență a unei mișcări teatrale care s-a constituit într-o veritabilă și originală școală.
„Nu avem cunoștință că s-ar produce în altă parte din țară ceva asemănător. Cu atît mai mult e bine ca fenomenul de la Ploiești să fie cunoscut și recunoscut, pentru că el este semnificativ pentru ceea ce înseamnă o abordare modernă, novatoare a actului scenic” - scria dramaturgul Dumitru Solomon în anul 1987. Faptul că actualitatea acestor cuvinte rămîne neschimbată și azi e dovedit de caracterul sintetic al acestui spectacol, care a înfățișat publicului constante potențate ale acestui demers teatral. Alcătuit pe durata unei ore și jumătate, dintr-o succesiune de evocări ale unor imaginate rituri protoromânești, spectacolul „Cercul de piatră” (într-un acord sublim cu celelalte spectacole din acest proiect - „Teatrul mitologiei românești”) își desvăluie sensul recuperator în aceeași măsură în care descurajează orice prea grăbit contact cu simbolul. Înțelegerea caracterului deschis, dar orientat al simbolului, reprezintă șansa unei receptări maxime a mesajului care nu e altul decît căutarea sacrului. O arheologie a propriului ființei, ale cărei mijloace sînt personajele de pe scenă, scena însăși (pe jumătate coborîtă în public), gestul, muzica, obiectele, pe cît de umile pe atît de fundamentale: piatra, apa, lumina, lemnul, ramura, frunza.
„Un simbol revelează întotdeauna unitatea fundamentală a mai multor zone ale realului, aparent ireductibile (…). Gîndirea în simboluri nu poate fi înlocuită de un alt tip de gîndire. Prin intermediul simbolului, omul, chiar omul contemporan (chiar dacă nu-și dă seama), este deschis spre cosmos, spre lume și spre propria viață. Înțelegerea unui simbol este ca o fereastră spre un univers de semnificații care, altminteri rămîn obscure, enigmatice, chiar complet ignorate.” Pariul regizorului Mihai Vasile, responsibil de această aventură teatrală care durează, iată, de două decenii, este făcut în prelungirea acestor cuvinte ale lui Mircea Eliade. Descompuse și recompuse pe scenă, activități umane fundamentale ca munca, dragostea, sacrificiul, trecerea Dincolo, se reliefează ca ritmate de un „program” de origine supraumană, la presimțirea căruia spectatorul este invitat fără ostentație, cu un firesc ce rezultă dintr-o polisare îndelungă a gestului artistic. Tot atît de religios pe cît de departe de orice confesiune identificabilă instituțional, demersul artistic al actorilor Teatrului Equinox și al regizorului, scenaristului, actorului, muzicianului, „magului” lor, Mihai Vasile, se situează în acea zonă a esențialului pentru care experimentul este cel mai serios și mai profund act de pe lume.

Arthur Teodorescu

publicist2000

Vinerea trecută, a avut loc un remarcabil eveniment artistic - premiera mondială a piesei „Poarta Infernului” de Roland Ménard, spectacol pus în scenă de Mihai Vasile și jucat de actorii Teatrului Equinox. Sintetizînd, într-o amplă frescă dramatică, cîteva mari teme, motive și subiecte ale meditației umane dintotdeauna și de oriunde: viața și moartea, dragostea și ura, adevărul și minciuna, candoarea și ticăloșia, „Poarta Infernului” propune o serie de secvențe ilustrative, ca niște mici „piese în piesă”, a căror omogenitate și forță dramatică sînt date de clasica unitate de timp, loc și, întrucîtva, de acțiune. De teama cuțitelor partenerilor înșelați la un joc de cărți, trișorul Haiko se refugiază într-un cimitir, unde urmăritorii săi nu mai îndrăznesc să se aventureze. Liniștit dinspre partea asta, Haiko parcurge, însă, o înspăimîntătoare experiență a lumii de dincolo, lume la a cărei ușă se află, dar al cărei prag nu-l trece decît cu o jumătate de pas. De fapt, importantă rămîne Poarta (simbol plurivalent), care desparte, dar și unește, două lumi, fără să se mai știe de care parte este infernul.
Rezolvarea regizorală a acestei complicate compuneri dramaturgice este excepțională. Mihai Vasile (regia, scenografia și muzica) a găsit acele soluții scenice care să-i permită derularea non-stop a unui spectacol de aproape trei ore - un adevărat tur de forță, fie și dacă avem în vedere sensul lui fizic. A fost o reprezentație fascinantă! Publicul a fost ținut cu răsuflarea la gură timp de trei ore. La sfîrșit, a aplaudat îndelung, minute în șir. Au fost aplauze care, pe lîngă rostul lor obișnuit (de mulțumire pentru valoarea artistică oferită), au avut și semnificația unei eliberări. Luat părtaș la ceea ce se întîmplă pe scenă, spectatorul era fericit să constate că totul a fost numai o închipuire, numai o poveste. Această neobișnuită premieră s-a jucat în prezența domnului Roland Ménard - autorul piesei (dramaturg, actor și artist plastic francez), om de o mare calitate intelectuală și umană…

Minel Ghiță Mateucă

critic literar, publicist1992

Spectacolele din cadrul acestui magnific proiect (unic - aș îndrăzni să-l numesc - în cultura de azi din Europa), ne pot readuce la ideile novatoare ale lui Artaud sau Grotowski. Ceea ce am văzut în această seară la Teatrul Equinox este atît de tulburător, atît de omenesc în religiozitatea cu care este promovată această artă, încît putem întrezări un viitor mai sigur al teatrului. Regizorul Mihai Vasile are dreptate să afirme răspicat că arta teatrului (care, dintre arte, poate fi considerată ca fiind cea mai veche) are nevoie de această perspectivă spre viitor și anume dinspre acest trecut misterios, care este obîrșia tuturor lucrurilor. Spectacolul acesta („Cercul de piatră” n.n.) fascinează pe oricine, fără importanță fiind locul de unde vine, sau cultura căreia îi aparține pentru că, acolo de unde-și trage el sevele, sîntem cu toții laolaltă în punctul zero al umanității. Ca filolog, îmi permit să spun că acest limbaj articulat pe care l-au folosit actorii, combinat cu măiestria regizorului de a-și contura cu claritate ideile, mi-a fost foarte cunoscut. N-a fost nevoie să-l „traduc”, în ciuda faptului că limba mea este soră cu cea română. Aceste sunete primordiale, aceste gesturi și atitudini primordiale sau dacă vreți, primare, în sensul profund al cuvîntului, dau fiori tocmai pentru că ating ceea ce are umanitatea din fiecare dintre noi: o rezonanță la sentimentele pure, care astăzi, în lumea în care trăim, își pierd încet dar sigur, valorile emoționale.
Mă simt un privilegiat că am avut această uluitoare șansă să fiu în acest loc și în această zi pentru a vedea acest spectacol!

Paolo Nicolini

profesor universitar - Italia2000

Mă gîndeam, urmărind spectacolul („Cercul de piatră” n.n.) ce s-ar întîmpla dacă, din întîmplare, cineva ar opri mașina în parcarea din fața Palatului Culturii și, fără să știe de ce, ar urca scările, ar intra în sala Teatrului Equinox în plin spectacol și fără acea pregătire dinainte de spectacol, fără acea așteptare dinaintea stingerii luminilor din sală, ar intra, deci, în plin spectacol și ar vedea ceea ce am văzut noi și cred că reacția lui ar depinde de tipul lui de instrucție și de propria-i cultură, pentru că ceea ce am văzut aici, acum, și ceea ce am văzut și altă dată în acest teatru, depinde de mit, de simbolism, de simbolistică mitologică și de ceea ce știm fiecare dintre noi. Pentru neinițiați, pentru un om cu contact slab cu ceea ce înseamnă arhetip și mit ar fi un ritual căruia ar încerca să-i discearnă elementele, să-i găsească rădăcinile, să facă niște comparații cu ceea ce știe și, probabil, ar înțelege de la bun început că nu există nici o legătură cu un ritual religios, de pildă cu creștinismul și că totul intră în forma mitului arhaic, că nu există nimic care să trimită la o religie anume. Ceea ce este foarte important, pentru că sînt elemente foarte limpezi; chiar și această limbă inventată în care nici măcar un singur cuvînt nu seamănă cu limba latină sau alte limbi vechi, dar în același timp parcă auzim cuvinte grecești sau latine și totul, de fapt, este simbolizat de acest citat pe care domnul Mihai Vasile l-a așezat în caietul de sală al spectacolului, culmea, dintr-o scriere literară a lui Mircea Eliade: „Se pare că, într-adevăr, începînd de la un anumit nivel al conștiinței, nu se mai întîlnesc decît sunete și culori, formele propriu-zise dispărînd ca prin farmec.”
Acum, acel anumit nivel (pentru că totul rămîne cumva ambiguu), înseamnă subconștient colectiv, arhetip sau ceva peste acest nivel... Un întreg arsenal de simbolistică...
Domnul Mihai Vasile, de fapt, ne provoacă cu fiecare spectacol pe care-l face, pentru că e o adevărată mișcare în labirint și un adevărat deliciu cînd reușești să identifici un arhetip...
Sînteți un magician, domnule Mihai Vasile!

Florin Sicoie

scriitor2000

Spectacolul „La multă vreme după potop”, pe care am avut privilegiul să-l văd în această seară, a lăsat în memoria mea o urmă adîncă. Sigur, este prematur să vorbesc deja despre memorie, dar în acest caz lucrurile stau altfel. Am avut șansa să trăiesc cîțiva ani printre români, să le înțeleg mesajele interioare, limbajele și expresiile, atitudinile și afectele, iar spectacolul Teatrului Equinox a fost, în întregul lui, o definiție a ceea ce aș putea numi „românism”. Nu-mi sînt străine versurile marelui poet Nichita Stănescu, șederea mea în România permițîndu-mi o bună cunoaștere a culturii contemporane românești. Cu toate acestea, spectacolul „La multă vreme după potop” este tulburător tocmai pentru că trece dincolo de o graniță a poeticului, ajungînd în nebănuite colțuri ale spiritului fiecăruia dintre noi, iar poezia lui Nichita Stănescu devine un limbaj universal nu atît prin temele pe care spectacolul le pune strălucit în valoare cît, mai ales, prin ceea ce aș putea numi „sonorități universale”, așa cum spunea Paul Valéry.
Este demn de remarcat jocul atît de curat al actorilor. Eu vin dintr-o cultură unde teatrul a însemnat și înseamnă foarte mult și de foarte multă vreme. Este riscant să fac comparații, dar spectacolul acesta, în întregul lui, are pentru mine valoare de unicitate. Regia pune în valoare nu numai niște actori minunați ci pune în mișcare idei și emoții, imaginile se succed cu o limpezime uluitoare, ritmul întregului spectacol creînd acea senzație de respirație întretăiată care face ca timpul să se comprime iar spațiul să devină generos, încăpător. Eu nu am un limbaj de critic teatral și este foarte posibil să risc analizînd astfel acest spectacol, dar, așa cum am mai spus, mi-a forțat o anume parte a memoriei, care părea adormită, care se „odihnea”.
Voi duce cu mine în Franța această amintire ca fiind emblematică pentru un popor pe care l-am iubit tocmai pentru ceea ce este el…

Gérard Martin

profesor universitar, fost atașat cu probleme de cooperare științifică și culturală al Ambasadei Franței la București1999

Regizorul Mihai Vasile este un demiurg dramatic.
Există regizori care stilizează, regizori care interpretează și regizori care creează. Domnul Mihai Vasile creează. Spectacolul său, „Antrenorul de îngeri” este o enluminură a atingerii degetelor gîndului cu trupul eteric al artiștilor. Îngerii săi suferă sau se revoltă, „cad în timp” sau se ridică deasupra existenței. Gîndurile lui Mihai Vasile țin în mînă, ca într-o cvadrigă, toate tensiunile serafice ale artei. Vîrstele trec asemenea unei cascade prin corpurile metafizice ale personajelor. Timpul spectacolului este timpul vieții noastre, pentru că am început să trăim într-o vreme în care sfera nașterii și a morții poate fi zărită cu ochiul afectivității.
Domnul Mihai Vasile este, în cea mai înaltă măsură, un artist al creației și nu al interpretării cuvîntului și gestului. Armura care cade în spectacolul său „Antrenorul de îngeri”, este timp al timpului, istorie a ființei, arheologie tragică a sentimentului. Vocile actorilor răsună în memoria clipelor noastre trăite în chipul lor fraged, se așază între creier și gînd, între inimă și iubire, între sens și muzicalitate. Sînt onorat pentru faptul că soarta mi-a oferit privilegiul de a asista la spectacolele Domniei sale.Sîntem contemporani cu absolutul.

Ion Stratan

poet2003

Extrem de puternic adusă în actualitatea imediată, învățîndu-ne să ne însușim cu mai multă chibzuință istoria trăită, punerea în scenă de la Teatrul Equinox a capodoperei caragialiene, „Conu’ Leonida față cu reacținea”, ne pune pe gînduri. Așa cum mărturisea și regizorul acestui spectacol special, Mihai Vasile, „noaptea reacțiunii pîndește cam o dată la cincizeci de ani istoria noastră”. Cine-și mai amintește azi de ceea ce s-a întîmplat în ziua sau noaptea de „11/23 Făurar” a anului 1866? Cine mai știe că atunci abdica Al. I. Cuza în aclamațiile mulțimii, semănînd puternic cu alte „abdicări” ulterioare și tot în aclamațiile mulțimii? Te înfiori recunoscîndu-te în fața unui televizor rece, ascultînd genericul cumplitului Telejurnal de altă dată, pe care regizorul are curajul să-l pună în preambulul spectacolului său, ca o aducere aminte a unei epoci abia trecute. …și tot acest carnaval desfășurat între teamă și speranță, între ignoranță și destin… Este un spectacol care m-a înfiorat și m-a înviorat. Am rîs cu poftă, dar m-am și îngrijorat. Regizorul și actorii acestui spectacol mi-au prilejuit marea bucurie de a mă recunoaște în lumea lui Caragiale.

Victor Parhon

critic teatral1997

Sînt foarte multe de spus (despre acest spectacol – „Cercul de piatră”). În primul rînd, despre Mihai Vasile care este și de data asta muzician, orchestrator, actor, interpret al muzicii sale care este evident că vine dintr-o mare muzică de undeva, de acolo, de sus. Legat de acest fapt, mă gîndeam că miturile nu sînt altceva decît armonice, probabil, ale unui sunet fundamental. și acel sunet fundamental încercăm noi și Mihai Vasile, în seara asta, să-l recompunem pentru noi. Este vorba despre lumi uitate, existente cîndva și uitate. Nimic altceva nu sînt miturile. Ne gîndim la Orfeu, asta s-a întîmplat și cu el... Există în „Republica” lui Platon un mit despre care se vorbește azi foarte puțin, dar care încheie acest măreț opus și, zic eu, nu este întîmplător că încheie astfel, este Mitul lui Er, în care se vorbește despre lumile de Dincolo. Permanent am simțit și simțim nevoia să ne raportăm la acele lumi, la acele Atlantide, la acele sunete despre care vorbeam mai devreme, la acea muzică primordială.
Vă mărturisesc că după uluitorul spectacol cu „Trilogia antică” a lui Andrei șerban, nu mi-am imaginat că voi putea asista la ceva care să meargă în continuare și la fel de bine, la fel de minunat. Limba, ca și muzica pe care am ascultat-o noi aici, nu-i o limbă inventată, este... Probabil că asta este chiar Limba.

Ioan Mihai Cochinescu

scriitor, muzician2000

Dragă Mihai, cînd am scris prologul de la „Isabella, trei caravele și un mare mincinos”, nu mi-am imaginat neapărat că scriu un manifest împotriva celor care cred că meseria noastră este, vorba lui Bob Dylan, „vînare de vînt”...
După ce am văzut caseta cu înregistrarea spectacolului tău „Acul cumetrei Gurton” de W. Stevenson la care tu ai adăugat acest prolog al meu, am avut un moment de uimire. Felul în care ai montat acest prolog m-a emoționat profund și pentru că acum îmi dau seama ce înseamnă acest protest în țara ta...
Îți mulțumesc pentru acest gest de breaslă și aștept și alte vești despre teatrul tău.

Dario Fo

dramaturg,laureat al Premiului Nobel(fragmente dintr-o scrisoare)1995

Emoționant, amuzant, extraordinar de concis, spectacolul „Născut viu/Born alive”, semnat de Mihai Vasile și interpretat de Teatrul Equinox are, mai întîi de toate, meritul de a fi adevărat. Acest spectacol tragic are rădăcini într-o realitate trăită. Este ca un strigăt de libertate. Trezește în noi, în profunzime, ceva adormit de mult.

Edithe Neimane

regizor - Letonia1993

Echinoxiștii ne dau speranța unui teatru mai liber și, în consecință, mai pur.

Marin Sorescu

dramaturg1986

Spectacolul „Meșterul Manole” al Teatrului Equinox ne-a impresionat. Da, acesta este teatru în adevăratul sens al cuvîntului! Emoție în stare pură, cu actori care joacă din profunzimea sensibilității lor, care poartă în priviri tot ceea ce cuvintele nu pot exprima.

Richard Finch

regizor - Marea Britanie1994

Teatrul Equinox din Ploiești!
Nu este doar un teatru. Am întîlnit aici bărbați și femei de toate vîrstele, care au cu toții, în comun, trăsături atît de rare în lume: pasiune și umilință. și, de asemenea, o foarte mare competență.
Ce profesionalism!
Trăiască „Teatrul Național Equinox din România”!

Roland Timsit

actor - Franța1999

Este de-a dreptul surprinzător să constat că, la aproape trei ani de la premiera sa, la festivalul din Bulgaria, spectacolul „Meșterul Manole” a rămas la fel de proaspăt în intențiile sale, la fel de percutant în forma și spiritul său. Mi se întîmplă să-l văd pentru a treia oară și mărturisesc că micile mele rezerve, legate de maniera în care a fost realizat (nu se rostește nici un cuvînt, din cîte ar fi putut fi rostite), s-au risipit. Ba, aș putea afirma că, odată cu trecerea timpului - precum vinul bun -, spectacolul a cîștigat în rigoare și precizie. Un lucru important este demn de reținut: atașamentul cu care regizorul și actorii Teatrului Equinox urmăresc, programatic, aceste reevaluări ale marilor mituri românești, dar și atitudinea relaxată în fața a ceea ce aș putea numi „gestualitate arhetipală”, cu care este instrumentată aici imaginea teatrală…

Victor Parhon

critic teatral1996

„Meșterul Manole”, în excelenta viziune a Teatrului Equinox, a fost o revelație. Grație acestei viziuni am fost mai aproape, sentimental vorbind, de o mare dramă, de o întîmplare cu iz mitologic care, descompusă în imaginile oferite de regizor și actorii săi, a reușit să aducă mitul mai aproape de noi.