Iată-l: lucram la scenariul unuia dintre spectacolele importante ale Teatrului Equinox. Se numea „La multă vreme după potop” şi se... sprijinea pe idei şi texte din creaţia lui Nichita Stănescu. Tot căutând acele texte care s-ar fi putut folosi într-o creaţie dramatică (este cunoscută extraordinara „oralitate” a multora din textele sale) mă tot sâcâia un detaliu care era tot timpul în ceaţă, ca o nebuloasă, până când s-a relevat dintr-o dată. Se vorbea tot timpul de un EL, adică de un personaj care nu era de faţă niciodată. Surprins şi intrigat am reluat la lectură toate aceste texte şi am notat acele versuri în care apărea acest misterios personaj. Am umplut câteva pagini cu aceste texte care, devenind replici, au creat un adevărat spectacol, similar celui din tragedia antică.

Iată-l mai jos în varianta din spectacol care are alura unui poem de sine stătător:

– El este orb!
– El este mut!
– Regele păsărilor!
– Este surd!
– Este şchiop!
– Este nemâncat!
– Este nebăut!
– Este nedus!
– Este nenăscut!
– Este nefericit!
– Este nevăzut!
– Este neauzit!
– Este nepipăit!
– Este… nenăscut…
– Mie nu-mi spunea mare lucru ţipătul acela, îmi rămăsese ca un sunet oarecare.
– Dar el, el imediat şi-a dat seama.
– Lui, lui imediat i s-a vădit că era un geamăt uman…
– El îmi arată ce e mai frumos în el.
– Viaţa lui plăpândă mi-o arată.
– Viaţa lui străvezie mi-o arată.
– …dar nu-l vede nimeni.
– Unii nu-l văd pentru că nu au vedere.
– Alţii pentru că nu au inimă.
– Ceilalţi nu-l văd pentru că nu sunt.
– El apărea câteodată în felul tău de a merge.
– El cânta uneori în privirile tale când te uitai prin mine.
– El îţi prelungea uneori mâna.
– El întrerupea cu sinea sa orice altă mişcare.
– El face să nu mai fie ceea ce este.
– El schimbă totul în vedere.
– El leagănă moartea.
– Nimeni n-are nevoie de el!
– Dar fără el nu se poate!
– El ştie plânsul altora şi lacrima care li se cuvine…

– El a înnebunit!
– El a început să aibă aripi!
– El a spus apei de sub el că nu mai vrea să se oglindească în ea.

– El arăta cu degetul dar nu ştim ce arăta.
– Să ne fi vorbit, să ne fi cântat am fi ştiut poate…
– Să ne fi surâs poate am fi înţeles ceva…
– …dar el arăta cu degetul şi noi n-am înţeles.
– De s-ar fi uitat cu ochii lui în ochii noştri…
– Dar el arăta cu degetul şi tot timpul în altă parte…
– Unii ziceau că el şchioapătă pentru că a fost lovit în gleznă!
– Alţii ziceau că el şchioapătă pentru că a mâncat mătrăgună!
– Unii ziceau că trebuie să fi fost cal!
– Alţii ziceau că el este lebădă!
– Alţii spuneau pur şi simplu: şchiopul dracului!

– Pe urmă nimeni n-a mai zis nimic…
– El însuşi nu mai era el… 

Spus de un grup de şase actriţe, acest colaj de texte aşeza poeticul în spaţiul pur al teatrului. De aceea, atât publicul cât și criticii au rezonat minunat la aceste spectacole realizate după textele și temele poeziei lui Nichita Stănescu. 

S-a întâmplat la fel și cu alți mari poeți ai lumii: Mihai Eminescu („Insula lui Euthanasius”), Victor Hugo („Les Rayons et les Ombres” – spectacol bilingv), Geo Bogza („Cu genunchii la gură”), Magdalena Ghica („Trandafirul de carne”), Lucian Vasilescu („Sanatoriul de boli discrete” și „Muzeul întâmplărilor de ceară”), Matei Călinescu („IOV sau Lungul drum al nopții către zi”), Roland Ménard („La parabole de la flûte /Parabola flautului” – spectacol bilingv), Jorge Luis Borges („Cartea de nisip”), Federico Garcia Lorca („La orele cinci spre seară”), ca să citez doar câteva din spectacolele acestui inedit proiect teatral.

Cumva obsedat de poezia lui Nichita Stănescu dar și de fascinanta sa personalitate, am intrat, la început, cu multă naivitate în acest univers. Mi s-a părut încă de la începutul acestei aventuri, că poetul se juca „de-a” și „cu” cuvintele, că metaforele sale erau sclipitoare și la îndemână, că însuși felul lui de a-și rosti poemele (vezi vinilul „O recitare”) este cel care mă poate direcționa către o bună „înțelegere” a universului său. Fals! Atât de fals! Când am constatat acest fals, mărturisesc că m-am cutremurat. Vocea lui de pe respectivul disc de vinil era atât de tragică, mai ales când părea „jucăușă”, ușoară sau chiar nostalgică. Mi s-a părut, ascultându-l, că se deschide un univers la care nu avusesem acces până atunci (respectivul vinil apăruse cu un an înaintea morții sale). M-am întors la cărțile sale și totul mi se părea un hățiș dureros și greu de trecut prin el. Ca în metaforele biblice, îmi sângerau tălpile și brațele – totul mi se părea, la acel moment dat, im-po-si-bil... Dispariția sa a fost declicul cel mai puternic pentru cei din generația mea. Pierdusem un fel de frate mai mare, căruia îi plăcuse să se joace cu sentimentele, emoțiile și conceptele noastre.

După câteva încercări modeste de a crea un spectacol după poemele sale, când încă mai bâjbâiam printre cuvintele sale, a venit momentul primei revelații și a primei confirmări: filmul de metraj mediu „Nichita azi”, pe care l-am terminat după vreo șase luni de filmări și care a fost subiectul multor dispute pro și contra. Pentru mine a fost poarta prin care am intrat în lumea misterioasă a operei sale. S-a datorat asta și faptului că personalități importante din lumea filmului românesc (Valerian Sava, Eva Sârbu, Călin Căliman, Andrei Blaier, Bob Călinescu ș.a.) au scris despre poemul meu cinematografic (așa cum a fost încadrat la vremea aceea – anul 1987) sau l-au susținut cu fervoare în fața detractorilor mei și ai filmului.

Regizorul Andrei Blaier (prieten vechi și dedicat al poetului Nichita Stănescu) scria în articolul său din revista „Cinema”: Am văzut, de curând, un film al cineaștilor din Ploiești intitulat așa cum își semna poetul versurile dăruindu-le prietenilor, „Nichita Azi”. Am văzut, surprins și bucuros, un film în care ficțiunea era imaginea atașantă și paradoxală a stării de poezie pe care o emana prezența poetului, căutată cu evlavie chiar, în însuși misterul ei, sugerată prin asociații vizuale de mare expresivitate, în tonuri voit nesigure, subtil evocatoare, în impresii schimbătoare ce par, pentru o clipă, să câștige contur, redevenind taină. Plutește în film o aură de venerație, ca într-un ceremonial, o mișcare continuă, ritualică, în jurul unor detalii obișnuite care devin, printr-o privire insistentă în unduiri armonice, într-un fel anume, relevante, miraculoase. (...) Filmul e un prilej de meditație gravă, tulburătoare, despre poezie ca o condiție de existență. Cu grație și infinită preocupare pentru cauza propusă autorul, Mihai Vasile, reușește să te ducă alături de el, într-o călătorie-omagiu, ca un cortegiu prietenos și deloc trist, spre țărmuri de visare și prodigioasă speculație filozofică, așa cum au avut șansa să trăiască, în preajma poetului, cei care l-au cunoscut...
Filmul „Nichita Azi” rămâne pentru mine, în întregul lui, o reușită certă, un poem elegiac și patetic pentru o mare dragoste.

Astfel a luat naștere o serie de spectacole „nichitiene” care s-au jucat, de-a lungul deceniilor, la Teatrul Equinox și la Centrul Dramatic Mythos din Ploiești, iar dintre acestea „Bufonul și Moartea”, „Chip imprimat în piatră”, „La multă vreme după potop” și, mai ales spectacolele „Antrenorul de îngeri” și „Măreția frigului” fiind considerate atât de public cât și de critică, adevărate evenimente...

Festivalul artelor NICHITA LA ECHINOCȚIU, pe care l-am dorit o reeditare a festivalurilor din anii ’80, când spiritul lui Nichita era parcă mai prezent, mai viu în acest oraș, și care în acest sfârșit de martie al anului de grație 2025, ajunge la cea de a XX-a ediție, a fost cel mai bun prilej de a explora această „mirifică lume a metaforei” (cum o numea plasticianul Sorin Dumitrescu). Mii de tineri au petrecut zile și nopți fierbinți în această lume și au dus mai departe cu ei, în lumea largă, crâmpeie de lumină, vrajă și mister, au învățat, adică, lecția despre cerc, despre cub, despre arbori și cai și, mai ales, au învățat să fie „trimbulinzi” – așa cum sugerează Nichita Stănescu în poemul său „Cântec în doi”: „Noi nu vrem să fim geniali / noi vrem să fim trimbulinzi.”

Mihai Vasile,
regizor

Extras din „Caietele NORR”, anul II, nr. 3-4, 2025. Citește articolul și pe site-ul norr-magazine.com.